ZODIAC LOCAL
Vremea in Iasi

Acum: 3 °C

Vremea in Iasi Astazi:  Max: 6 °C
 Min:  1 °C

Maine:  Max: 6 °C
 Min:  -2 °C

CURS VALUTAR

CHF 1 CHF = 4.4671 LEI

EUR 1 EUR = 4.9212 LEI

GBP 1 GBP = 5.6712 LEI

MDL 1 MDL = 0.2309 LEI

USD 1 USD = 4.1382 LEI

XAU 1 XAU = 232.3306 LEI

 

AED 1 AED = 1.1266 LEI

AUD 1 AUD = 3.1519 LEI

BGN 1 BGN = 2.5161 LEI

BRL 1 BRL = 0.7432 LEI

CAD 1 CAD = 3.2864 LEI

CHF 1 CHF = 4.4671 LEI

CNY 1 CNY = 0.6311 LEI

CZK 1 CZK = 0.1896 LEI

DKK 1 DKK = 0.6617 LEI

EGP 1 EGP = 0.2634 LEI

EUR 1 EUR = 4.9212 LEI

GBP 1 GBP = 5.6712 LEI

HRK 1 HRK = 0.6497 LEI

HUF 1 HUF = 1.3732 LEI

INR 1 INR = 0.0554 LEI

JPY 1 JPY = 3.7739 LEI

KRW 1 KRW = 0.3695 LEI

MDL 1 MDL = 0.2309 LEI

MXN 1 MXN = 0.2052 LEI

NOK 1 NOK = 0.4859 LEI

NZD 1 NZD = 2.9112 LEI

PLN 1 PLN = 1.0842 LEI

RSD 1 RSD = 0.0419 LEI

RUB 1 RUB = 0.0536 LEI

SEK 1 SEK = 0.4835 LEI

THB 1 THB = 0.1319 LEI

TRY 1 TRY = 0.5100 LEI

UAH 1 UAH = 0.1483 LEI

USD 1 USD = 4.1382 LEI

XAU 1 XAU = 232.3306 LEI

 

VIATA IN IASI

INTERVIU
07-06-2011, ora 11:00

INTERVIU CU ANTONIO PASSARELLI: ”A gati e ca si cum ai face dragoste. Cand incepi sa mananci e orgasmul culinar”

Articol de Andra Petrariu

Se uita atent, cu ochii profunzi ce ascund o tristete nebanuita. Impartaseste zambete tuturor, dar e singur, mereu inconjurat de oameni. A trecut prin viata cu 250 de km/h si a incercat cate putin din toate, dar e modest si tanjeste la fericirea din lucruri marunte. Pe scena vietii a debutat ca “spargator de banci”, insa aplauzele au intarziat sa apara, asa ca a devenit bassist intr-o formatie. Nu s-a oprit aici, a cautat succesul langa cratita si chiar si Francis Coppolla s-a infruptat din el. Antonio Passarelli vorbeste despre bucatarie cu o pasiune ce depaseste realul si are harul de a compara farmecul mirodeniilor cu obisnuitul din viata de zi cu zi. De 33 de ani traieste printre retete si condimente, dar nu a gasit inca unul perfect pentru gustul vietii sale.

CRONICA DE IASI: Aveti un ritual pe care il faceti de fiecare data cand va apucati de gatit?

ANTONIO PASSARELLI: Da, da. La locul meu de gatit trebuie sa fie o masa in plus, trebuie sa am tot la indemana cutitul meu, lingura, furculita. Am mai multe, iar ce este simpatic e ca in toate bucatariile in care lucrez - ale mele sau unde fac consultata - cand ajung eu la cratita ca sa arat ceva, bucatarii vin repede si imi aranjeaza locul asa cum imi place mie. Sunt un pic paranoic cu asta. Vreau sa vad cutitul pus asa, in forma asta si cel mai important este ca nu primesc niciodata un cutit din mana unui bucatar. Il vreau intotdeauna pe masa si nu il iau din mana pentru ca altfel, ma cert cu persoana respectiva. Asa se spune. Mi s-a si intamplat de cateva ori si dupa ce stiam chestia asta am zis «aaaa! pentru asta m-am certat».

CdI: Credeti in superstitiile din bucatarie?

A.P.: In unele, da. Dar stiti de ce cred in ele? Pentru ca fac bucataria mai vesela. Colegii mei de la campionat (n.r. - Campionatul International de Gatit in Aer Liber), chiar astazi, mi-au facut un compliment extraordinar si au spus «Antonio, de cand esti in campionat, esti numai sare si piper». Transform o chestie foarte tensionata, pentru ca pana la urma este o competite, intr-un joc, intr-o festivitate. Ca sa ne distram, sa ne simtim bine, sa ne iubim pana la urma, sa stam bine impreuna.

“Fara dragoste, farfuria nu are inima, nu are suflet”

CdI: Ati deprins o bucurie “de-a gusta”?

A.P.: Aaa! Da. Sa gatesc imi aduce multe bucurii.Cea mai mare a fost ca am lucrat pentru regizorul Francis Ford Coppola. In 2005 i-am prezentat cina si vroiam sa ma intorc sa plec, dar m-a intrebat ce mananca acolo si a vrut sa stau de vorba cu el. Cand il serveam, singur mi-am spus «Antonio, tu iti dai seama ca vorbesti cu Coppola?». O satisfactie mai mare decat asta nu cred ca poate exista. Adica sunt personajele alea pe care tu le-ai visat, le-ai admirat o viata si deodata le gasesti acolo si mananca ce ai facut tu si apreciaza ce ai facut tu. Mai mare satisfactie decat asta nu cred ca exista.

CdI: Exista vreo personalitate pe care ati dori sa o uimiti cu preparatele dumneavoastra insa nu ati reusit inca?

A.P.: Nu. Chiar nu. Multumita MediaPro, am servit foarte multe nume acolo, dar mie imi place foarte mult sa gatesc pentru lume in general, lume care poate aprecia bucataria mea, care pana la urma este simpla si este o bucatarie directa.

CdI: Chiar se poate gati doar presarand ingredientul “dragoste”, fara “inspiratie” si fara “talent”?

A.P.: Nu cred ca exista chiar un talent in bucatarie pentru ca atunci vorbim de arta, iar talent exista in arta. Este o dragoste care vine incet, incet. Mie mi-a fost transferata de la mama mea, de la sora mea. Eu cunosc foarte multi bucatari care gatesc bine, dar fara dragoste si se simte, se vede, pentru ca farfuria aia nu are inima, nu are suflet, nu are senzatia, nu creeaza emotia, si atunci eu pornesc de la ideea ca trebuie dragoste. Si daca iti fac doar spaghetti cu rosii si busuioc tu imi vei spune exceptional. Am facut proba asta cu multa lume. Au ramas uimiti cum poate fi asa de bun ceva asa de simplu. Nimic altceva, doar ca e dragostea. Le bibilesti, pui sufletul inauntru, le spui «uite ca trebuie sa iesi asa, ai grija», nu fierbi niste paste, ai fiert sosul, le-ai pus impreuna si gata, poftim, mananca. Atunci cand gatesti, e ca un act sexual, ca si cum ai face dragoste. Incepi de la pregatire care este preludiu, dupa care actul in sine, care este fierberea si orgasmul culinar, cand incepi sa mananci.

“Imi place sa produc emotie. Sunt un cautator de gusturi, arome si senzatii”

CdI: Uitati vreodata retetele?

A.P.: Pe toate. Eu merg cu laptopul dupa mine pentru ca le am toate acolo. Nu imi place sa improvizez si atunci am in laptop cam 5000 de retete pe care le-am lucrat tot timpul. Iar atunci cand ma duc undeva, vad ce trebuie sa fac si ma duc si caut. De ce trebuie sa tin eu in cap toate retetele? Gusturile da, le tin minte, dar este altceva.

CdI: Sunteti un bucatar sofisticat?

A.P.: Nu. Ma consider un cautator de gusturi si de arome si un cautator de senzatii. Bucatarii sofisticati sunt de obicei aceia care fac tot felul de minuni si de sosuri, ca pana la urma nu intelegi ce mananci. Mie imi place invers, sa inteleaga lumea ce mananca si sa fie uimita de cum anumite imbinari si combinari produc emotie. Imi place sa produc emotii.

CdI: Nici “maestru bucatar” nu va considerati…

A.P.: Nu imi place sa mi spuna maestru in arta culinara, pentru ca nu consider ca bucataria e arta. Artistii sunt persoanele alea care astazi au chef si atunci se pun, produc si fac, iar maine nu au chef, nu au muza care ii inspira si nu fac nimic. Dar un bucatar care lucreaza zi de zi intr-un restaurant nu poate spune unui client «astazi nu iti dau de mancare pentru ca nu am inspiratie», si atunci mai degraba imi place sa mi se spuna artizan din bucatarie. Eu sunt un artizan. Iau o bucata de carne, o bucata de peste, niste fructe de mare, niste paste si fac ceva din ele, ceva bun si tot timpul la fel. Daca ai venit la mine si ti-a placut ceva, nu poti sa vii a doua oara si sa ramai dezamagit pentru ca m-am certat cu prietena mea, cu amanta ori cu oricine altcineva si din cauza asta nu mi-a iesit bine.

CdI: Dar va iese acelasi fel de mancare intotdeauna la fel?

A.P.: Anumite feluri trebuie sa iasa neaparat la fel, pentru ca daca nu iese la fel, nu au amprenta ta, nu au personalitatea ta. Un mare om din Romania, care este Adrian Sarbu, pentru care il onorez ca am lucrat cinci ani jumatate pentru MediaPro, dar si ca bucatarul lui personal, nu stia ca eram eu in bucatarie cand gateam, dar imediat le spunea copiilor si oamenilor cu care se afla ca «este Antonio in bucatarie, da?». Adica isi dadea seama ca eram eu in bucatarie. Asta este, trebuie sa se simta mana omului care lucreaza si atunci neaparat trebuie sa iti iasa la fel pentru ca daca nu, derutezi omul care sta acolo, in fata. O reteta este ca o formula chimica. Odata ce o ai stabilizata bine, este gata; dupa, o poti schimba, dar iese altceva. Pui un ingredient in plus, dar nu se va mai chema reteta «aia», se va chema reteta «aia» plus cimbru, plus tahon sau altceva.

CdI: Gustati de fiecare data tot ceea ce creati?

A.P.: Sigur ca da. Nu numai ca gust de doua, trei ori in timpul gatitului, dar oblig pe toata lumea care este in jurul meu sa guste. De exemplu, am avut o raceala foarte puternica inainte de Craciun care mi-a schimbat gustul. Nu simteam gustul sarii si am avut nevoie de parerea altuia. Nu se poate gati fara a gusta. La mine in cap sunt inregistrate si tiparite 3000-4000 de retete prin gustul lor. Iar atunci cand ma apuc sa fac o reteta, gust, inchid ochii, il caut unde este, tintesc si am nevoie de o comparatie intre gustul pe care il stiu si cel pe care il am acolo, asa vad daca este ok. De exemplu, mie imi place la nebunie sa gatesc peste si fructe de mare. Lumea imi spune ca sunt extraordinar, dar mie nu imi plac nici pestele, nici fructele de mare. Cum risc sa le fac asa de bune? Foarte simplu, pentru ca nu imi place, eu mi-am tiparit foarte bine anumite gusturi si atunci cand gust spun «asta este, perfect, gata», nu ma las dus de val, «mmmm! Ce bun e! Mananci cu lingura» . Nu. Trebuie sa analizezi.

“Cand te blochezi, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde si o iei de la capat”

CdI: Ingredientele pe care le manuiti va asculta de fiecare data?

A.P.: Eu vorbesc cu bucatile de carne. Adica atunci cand ma gasesc in fata unei bucati de carne de vaca batrana si o vad ca e vai de mama ei, incep sa spun «si acuma cu tine ce fac? Cum te fac? Cum te gatesc?» , si atunci vreau sa fiu ascultat. Am gresit de multe ori, iar daca pe celalalt de multe ori il iert si spun «hai, faci inapoi ce ai gresit», eu cu mine sunt chiar dur. Incep sa ma fac singur prost, stupid, am o lista cu injuraturi personale, o scot, o pun pe masa si hai! - incep sa le citesc pe toate.

CdI: Va demoralizati usor?

A.P.: Demoralizarea exista in meseria noastra, se numeste panica de bucatari si este ceva extrem de serios. Mie mi s-a intamplat de doua ori. Ce ti se intampla: te blochezi si incepi sa plangi. Cand incep sa vina comenzi una peste alta, ai zece mese de servit, esti singur la cratita, faci ceva, ai uitat oala pe foc si ai gresit, ai intrat in panica si in momentele alea singurele lucruri pe care poti sa le faci e sa scoti toata lumea afara din bucatarie, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde pentru ca nu poate sa dureze mai mult, ca iti pierzi toti clientii, eventual, arunci in tine o inghititura de ceva, dupa care incepi cu o viteza super sonica sa o iei de la capat.

CdI: Inspiratia se joaca des cu rabdarea dumneavoastra?

A.P.: Da, se intampla periodic. Mi se intampla cand intalnesc un bucatar foarte bun in strainatate, de multe ori, mai tanar decat mine. Ma intreb «ce caut eu in bucatarie?», am un fel de criza de identitate si in momentul ala parca nu imi mai aduc aminte cum sa gatesc. Dureaza o saptamana, zece zile, o luna, dar ce este mai rau e ca o data mi s-a intamplat in timpul unei filmari. Se lucra la filmul «Burlacul» cu Demi Moore la Bucuresti, iar eu fiind seful oficial executiv de la MediaPro, ma ocupam de film si de Demi Moore si de tot. Am avut trei zile de cosmar pentru ca nu mai stiam sa ma misc; fusesem la o intalnire internationala de bucatari in Italia si vazusem niste bucatari ca-ti dadeau lacrimile la cat erau de buni. Dar pana la urma iti revii pentru ca spui, stai un pic, bucataria lucreaza liber, iar eu lucrez ca sa dau de mancare si este altceva. Multi bucatari fac foarte multe experimente si le ies anumite retete ca un fel de exercitiu fortat mental, dar nu sunt de prezentat intr-un local unde tu te duci la pranz pentru ca ti-e foame. Multe astfel de retete sunt facute pentru ca sa te duci sa degusti. Iar in momentul in care eu in viata mea, in 33 de ani de bucatarie, am gatit in localuri unde se venea sa se manance, nu sa se deguste numai anumite chestii, imi recapat increderea in mine si spun «hai, lasa ba, ca esti bun, mai stii sa faci ceva».

CdI: Cat ati stat cel mai mult intr-o bucatarie?

A.P.: In ’99 am stat trei zile si doua nopti. In a treia zi am servit un bufet pentru 1700 de persoane. A fost oribil de greu, dar nu numai pemtru mine. Am fost trei persoane care am pregatit bufetul si toti trei am inceput sa plangem ca niste copii pentru ca a iesit extraordinar. Era invitat si domnul Iliescu la bufetul acela de la Timisoara. Cum am terminat, am inceput sa plangem si nici nu am mai ajuns acasa sa dormim. Am dormit pe niste fotolii de la intrarea in restaurant.

“Aici in Romania... nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti”

CdI: De ce ati dat muzica pe cratita?

A.P.: Dar merg impreuna. O farfurie de mancare trebuie sa fie un concert, o simfonie. Eu tot timpul le spun alor mei despre exemplul simfoniilor. Pentru ca ele sunt ceva complet, tu auzi o singura melodie, frumoasa, care te farmeca, dar daca vrei sa asculti dincolo de melodie, auzi si vioara si violina si tobe, trompeta, saxofon. Asta trebuie sa fie si mancarea.Trebuie sa te farmece, sa te innebuneasca, dar trebuie sa vezi si sa simti si busuiocul, ceapa, aia, aia, tot.

CdI: Compuneti cantece in bucatarie?

A.P.: Nu. Idei de compozitie muzicala iti vin numai in anumite momente, cand esti doar tu cu tine, eventual, in fata unui pian si ai niste vorbe care trebuie sa iasa. Eu asa compuneam. Pui degetele pe pian si ele se misca singure. Pe masura ce se misca incep sa-ti iasa si vorbele. Asta e lucrul caruia lui Dan (n.r. - Bitman) ii place. Si tot el este suparat pe mine pentru ca nu am facut un CD.

CdI: Si cand il faceti?

A.P.: Nu il fac pentru ca deocamdata nu am chef.

CdI: Cand ati cantat ultima oara la bass?

A.P.: Ultima data a fost acum un an sau doi la Danutz SRL cand m-au pus sa fac niste prostii pe acolo. Dar de «cantat, cantat», eu am coborat de pe scena in ’88. Atunci a fost ultimul meu an de turneu ca basist. Am coborat de pe scena intr-o seara in care bausem prea mult, eram full de cocaina si m-am uitat la colegii mei pe scena si am zis «De ce trebuie sa le stric eu lor viata?». Lumea este obisnuita, mai ales aici in Romania, sa fie disperata dupa distractie neaparat. Aici nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti. Eu chestia asta am depasit-o. Foloseam alcool si droguri asa... Dar in ziua in care eu am coborat de acolo am spus «Stop». Cu mare regret spun ca astazi toti fostii mei colegi imi aduc aminte mereu ca eu eram frontman-ul formatiei, eram cel care vorbea si facea galagie. Inainte sa incepi o melodie spui: «trebuie sa intre vioara, acum bass-ul, chitara». Eu eram omul care spunea discursuri pentru asta. Si ieseau niste lucruri superbe. Si acum, cand formatia trebuie sa faca un final sau ceva eclatant, baietii spun: «Stati, aici ne trebuie una passarellizatione (de la numele meu Passarelli), asa cum lucra Antonio. Hai sa ne oprim si sa-l facem asa». Un prieten de-al meu a inregistrat ca sa se laude, iar chitaristul de la formatie a zis: «Antonio, tu auzi ce zicem noi dupa 20 de ani?», iar asta m-a umplut de bucurie.

"Meseria nu se fura, se invata. Furi numai efectul, cauza se invata”

CdI: Este important ca un bucatar pasionat de ceea ce face sa aiba idoli?

A.P.: Idol nu, dar persoane de la care sa invete, ori de la care sa se inspire, da. Eu am doi mari bucatari la care m-am uitat totdeauna cu admiratie, unul dintre ei fiind Auguste Escoffier. Sunt bucatari din secolele trecute, care au reusit sa puna bazele in bucataria pe care o facem noi astazi, alta decit cea in care bucatarii fac jonglerii inainte sa puna mana pe cratita.

CdI: Cum v-a facut primul bucatar cu care ati lucrat, maestrul italian Pippo Todini, sa descoperiti dragostea de bucatarie?

A.P.: Foarte simplu. Eu spalam vasele la restaurantul domniei lui, dar tot timpul ma uitam langa aragaz sa vad ce face, cum face, si el mi-a spus «uite, Antonio, cum sta treaba, eu stiu ca tu vii sa speli vase pentru ca trebuie sa iti platesti studiile, dar din moment ce esti aici, nu ai vrea sa inveti o meserie?» si eu am spus «da». Este omul care m-a invatat ca meseria nu se fura, se invata. Cea mai mare greseala pe care o faceti voi in Romania este cuvantul acesta, ca meseria se fura. Nu, daca tu furi o meserie, furi numai sfarsitul, adica numai efectul, dar nu furi cauza. Cauza se invata. Iti iese asa pentru ca proteinele se coaguleaza asa, pentru ca sosul cutare face altceva. Exista o gramada de lucruri in spate pe care trebuie sa le inveti.

“Eu dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier sunt un animal”

CdI: Aveti clienti care nu rezista nici macar o zi fara preparatele dvs?

A.P.: Am care daca vin si nu gasesc o anumita prajitura se supara foarte tare. Nu pot schimba nimic, aia trebuie sa fie, «am venit aici pentru ca vroiam prajitura aia, aia trebuia sa fie» si ma si bat cu o lingura de lemn.

CdI: Atmosfera din restaurantul dvs…

A.P.: Este una calda, de familie, unde trebuie sa te relaxezi. Cand sunt eu, este un pic mai vesela. Locatia in sine impune un pic de eleganta, sa vorbesti incet, dar eu fiind mai de la tara, cand intru incep « buna, hei» si il incalzesc imediat.

CdI: Sunteti un sef dur cu angajatii dvs?

A.P.: Foarte dur. Eu iti dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier, sunt un animal. Vad negru in fata ochilor. Pot sa spun ca o bucatareasa, care acum gateste in Barcelona, mi-a gresit ceva pe o farfurie. Si nu a vrut deloc sa recunoasca. Atata m-am suparat ca a vrut sa ma pacaleasca si sa nu spuna, ca am spart farfuria la picioarele ei. Dupa aia mi-a parut rau.

CdI: Cum va privesc spalatorii de vase din restaurantul dvs?

A.P.: Foarte bine mai ales ca eu sunt prieten de la bucatar sef, la ultimul sofer. Respectul nu se castiga prin ceea ce faci, ci prin felul in care faci ceea ce faci. Acum cativa ani spuneam ca daca eu eram un maturator de strada, strada mea era oricum cea mai curata.

“La mama si la surori te pui la masa si iti spun «astazi ti-am gatit asta». Ele au ramas tot cele mai bune”

CdI: Va place sa va gateasca doamna?

A.P.: Eu gatesc pentru ca ea , bucatareasa la un alt restaurant, nu are simtul masurii si pare ca gateste pentru o armata si atunci ma supara, iar de multe ori prefer eu sa fac o surpriza si sa gatesc. Fac asta cand nu suntem suparati. Dar 90 % din timpul nostru sunteti certati, si atunci nu gatim deloc.

CdI: Magia mirodeniilor v-a determinat sa faceti vreo nebunie romantica?

A.P.: Faceam des cu mult, mult timp in urma, dar acum sunt batran... Savoarea anumitor ierburi proaspete, coleandru, ghimbir, busuioc, ierburi si radacini, emana ceva si atunci cand le simti, poti face nebunii.

CdI: Ati reusit sa depasiti talentul mamei, al surorii sau al bunicilor?

A.P.: Nu. Mama, surorile au ceva in plus, au neobligatia de a fi standard. Nu au un client care asteapta de exemplu muschi de vita cu gongorzola. La mama si la surori te asezi la masa si iti spune: «astazi, ti-am gatit asta». De multe ori eu risc cu clientii mei si le spun: «astazi, v-am gatit asta», dar sunt unii care se uita la tine si spun «da’ eu nu vreau asta, eu vreau celalalta». Atunci e normal ca ele au ramas tot cele mai bune.

CdI: Talentul si pasiunea pentru mirodenii s-au prins si de fiul dumneavoastra?

A.P.: Da, Michael a lucrat cu mine sapte ani. Acum conduce un restaurant foarte frumos in Milano, iar daca la 28 de ani face deja asta, cred ca este minunat. Sper sa ma depaseasca pentru ca pana la urma el va avea experienta mea plus experienta lui si este extrem de important.

“Incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic...”

CdI: Traiti precum gatiti - cu aceeasi “condimentare”?

A.P.: Aici e foarte trist pentru ca in ciuda faptului ca par o persoana foarte vesela, eu sunt un om extrem de singur. Nu prin alegerea mea, asa a fost viata. Cred ca imi duc in spate foarte multe greseli din viata pe care le-am facut si nu prea am lucruri care imi condimenteaza viata. Singurul lucru e ca incerc eu sa condimentez viata altora si atunci ma simt bine.

CdI: Doar atat?

A.P.: Cand ai o viata foarte, foarte incarcata cum am avut eu, o viata in care am mers cu 250 la ora in continuu, e dificil. Am facut de toate, chiar de toate. Scoala de corectie, un pic de puscarie, droguri, alcool, pe toate le-am incercat. Pentru asta cred ca am rabdare cu toti si ii inteleg pe toti. Trecand prin multe,chiar inveti foarte multe. Dar am facut multe greseli si imi e frica sa mai traiesc viata, sa nu cumva sa fac alta greseala. De asta probabil m-am concentrat foarte mult pe bucatarie, pentru ca asta e viata mea pana la urma.

CdI: Va face bine sa stati singur in bucatarie?

A.P.: Imi place sa fiu singur in bucatarie cand am de creat ceva, nu vreau lume care imi vorbeste, dar apoi ii chem pe toti sa guste. Este momentul meu de reculegere. In rest, de exemplu, de multe ori cand terminam emisiunea (n.r. - Danutz SRL) la Bucuresti, Dan ( n.r. - Bitman), producatoarele, fetele se duc sa manance la restaurant si toata lumea se cearta cu mine ca eu nu ma duc, ca prefer sa ma intorc la mine in apartament la Bucuresti, in Buftea, si sa imi gatesc ceva, sa mai citesc o carte, sa ma mai uit la un film la TV care imi place si sa mai visez asa…

CdI: Sunteti un visator?

A.P.: Am fost obisnuit asa in toata viata mea. Dupa ce am gresit prima casatorie mi-am dat seama ca nu sunt un om normal din punctul asta de vedere si atunci incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic. Trec de la momente in care dau maximum de dragoste si de atentie, la doua zile cand nu mai stii de mine pentru ca am fost ocupat cu altceva. Si atunci prefer sa nu mai lovesc pe nimeni, sa nu mai fac rau nimanui si sa stau linistit pe banca mea.

CdI: Ar fi simplu sa redeveniti “normal”?

A.P.: Nu e asa de usor sa spui «schimbati». Tinand cont ca eu sunt pe drumuri in lume din ’82, eu ma simt ca un fel de caine de strada. Daca ma opresc langa tine o zi si tu ma mangai, eu ma topesc, dar a doua zi ma scutur si spun «stai ca trebuie sa merg mai departe un pic». Pot sa ma intorc la tine, dar nu este asa de simplu, ar trebui tu sa fii exceptionala, sa ma intelegi si sa iti placa viata mea, dar pana acum am gasit o singura persoana careia ii placea viata mea si am pierdut-o acum multi, multi ani. Acum am alte bucurii. Bucuriile mele sunt cand vad un baiat ca a lucrat cu mine, ca a crescut… De exemplu a fost acum o saptamana ziua mea de nastere si am gasit pe Facebook 250 de «La multi ani!», din care 10 % erau fosti angajati ai mei sau colaboratori. Si in seara asta cand am intrat aici (n.r. - o cafenea) ma uitam la lume si ma bucuram.

CdI: Va place sa fiti observator…

A.P.: Da imi place foarte mult sa observ lumea. La un moment dat fiecare trage linie. Eu am tras linia si am spus: am facut multe greseli, dar am facut si multe lucruri bune. Este momentul sa ma retrag. Stai, acum vreau sa privesc lumea din privinta mea. Pentru ca ce se intampla: asta e lumea, daca tu esti aici in mijoc, nu-ti dai seama ce se intampla pentru ca esti in mijloc si vezi pana unde poate ochiul. Dar daca asta e lumea si tu stai deoparte si incepi sa te uiti, incepi sa observi altfel. Si mie imi place sa observ.

CdI: V-ati lasat prins in mrejele depresiei?

A.P.: Nu, nu. Nu am spus ca sunt deprimat. Da, eu cad si in depresie de multe ori. Dar in momentul asta nu sunt deprimat. Sa fiu singuratic a fost dintotdeauna un lucru de-al meu. Au trecut zile intregi fara sa vorbesc cu nimeni pentru ca de multe ori noi vorbim vorbe. Si prefer sa nu vorbesc vorbe si sa gandesc pentru un moment in care trebuie sa gandesc. Daca eu, italian fiind, am decis sa ajung ce am ajuns aici in Romania, ca ma plimb pe strada si lumea ma cheama si imi face cu mana si imi ofera cadouri, asta ce e? Ma plimbam pe strada aia (n.r. - Lapuseneanu) si este un magazin de anticariat mai sus. Si un anticar de acolo m-a chemat inauntru si mi-a daruit un album de poze de cum era strada aia acum 100 de ani. Si am stat de vorba putin cu lumea care era inauntru. Vrei o bucurie mai mare decat asta? Dar asta demonstreaza ca am lucrat bine. Asta demonstreaza ca nu am vorbit vorbe. Intelegi?

“In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara”

CdI: V-ati atins visul si v-ati oprit si din trait?

A.P.: Nu. Pentru ca sa-mi indeplinesc eu visul imi trebuie minimum zece vieti. Vroiam sa fiu aviator, pilot de curse - am fost pilot, dar m-am rasturnat si s-a intrerupt cariera prea devreme - , inginer, arhitect, desenator de decoratii interioare, actor, cantaret... Zece vieti, minimum. In momentul in care iti indeplinesti visul esti mort. Visurile iti permit sa mergi inainte. In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara, iar eu inca nu am ajuns la asta. Ii multumesc lui Dumnezeu.

CdI: Daca ar fi posibil ca maine sa o luati de la capat, ce ati face?

A.P.: Cu totul altceva: sa invat cuminte la scoala, probabil sa nu chiulesc, sa nu fiu batut, sa nu fac scoala de corectie, n-as face nici puscarie, n-as sparge banci.

CdI: Cum ati ajuns la scoala de corectie?

A.P.: Spargeam banci cand eram minor. Insa din momentul in care am iesit, am certificatul penal (cazier) curat, nu am mai fost in stare sa ma apropii de un mar daca nu era al meu. A fost o experienta extraordinara. Dar n-as mai face tot chestiile astea. Probabil mi-as intemeia o familie cu o persoana pe care o iubesc si nu cu o persoana pe care cred ca o iubesc. Probabil m-as multumi cu mult mai putin decat mi-am dorit in viata asta si m-as bucura de niste chestii pe care le-am pierdut: am pierdut momentul cand pentru prima data fiica mea a zis tata, cand fiica mea a avut nevoie de mine, la 10 -11 ani, am pierdut momentul in care fiul meu avea nevoie de mine, am piedut momentul sa ma joc cat vroiam cu ei. M-am jucat, dar nu atat cat imi doream. As alege poate o viata mult mai normala din punctul de vedere al satisfactiilor profesionale, dar mult mai plina de bucurii sufletesti. Eu acum spun, nu stiu daca as face intr-adevar asa…

CdI: Regretati des?

A.P.: Regret multe. Cred ca singuratatea este determinata si de cauza asta. Noi de multe ori cautam foarte departe fericirea. Tarziu ne dam seama ca fericirea nu inseamna sa ai o masina puternica, un telefon de fita, fericirea nu e o gramada de chestii. Fericirea e o senzatie foarte scurta, care numai anumite situatii ti-o poate da. Poti sa fii fericit uitandu-te in ochii fiicei sau fiului, a persoanei pe care o iubesti si stand langa ea. Este un pic mai complicat, dar pentru asta cred ca as schimba foarte multe.

* Interviu realizat in colaborare cu Andreea Marosac, studenta anul II, Facultatea de Litere, Departamenul de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

     
Tag-uri:

Se uita atent, cu ochii profunzi ce ascund o tristete nebanuita. Impartaseste zambete tuturor, dar e singur, mereu inconjurat de oameni. A trecut prin viata cu 250 de km/h si a incercat cate putin din toate, dar e modest si tanjeste la fericirea din lucruri marunte. Pe scena vietii a debutat ca “spargator de banci”, insa aplauzele au intarziat sa apara, asa ca a devenit bassist intr-o formatie. Nu s-a oprit aici, a cautat succesul langa cratita si chiar si Francis Coppolla s-a infruptat din el. Antonio Passarelli vorbeste despre bucatarie cu o pasiune ce depaseste realul si are harul de a compara farmecul mirodeniilor cu obisnuitul din viata de zi cu zi. De 33 de ani traieste printre retete si condimente, dar nu a gasit inca unul perfect pentru gustul vietii sale. 

,

CRONICA DE IASI: Aveti un ritual pe care il faceti de fiecare data cand va apucati de gatit?

ANTONIO PASSARELLI: Da, da. La locul meu de gatit trebuie sa fie o masa in plus, trebuie sa am tot la indemana cutitul meu, lingura, furculita. Am mai multe, iar ce este simpatic e ca in toate bucatariile in care lucrez - ale mele sau unde fac consultata - cand ajung eu la cratita ca sa arat ceva, bucatarii vin repede si imi aranjeaza locul asa cum imi place mie. Sunt un pic paranoic cu asta. Vreau sa vad cutitul pus asa, in forma asta si cel mai important este ca nu primesc niciodata un cutit din mana unui bucatar. Il vreau intotdeauna pe masa si nu il iau din mana pentru ca altfel, ma cert cu persoana respectiva. Asa se spune. Mi s-a si intamplat de cateva ori si dupa ce stiam chestia asta am zis «aaaa! pentru asta m-am certat».

CdI: Credeti in superstitiile din bucatarie?

A.P.: In unele, da. Dar stiti de ce cred in ele? Pentru ca fac bucataria mai vesela. Colegii mei de la campionat (n.r. - Campionatul International de Gatit in Aer Liber), chiar astazi, mi-au facut un compliment extraordinar si au spus «Antonio, de cand esti in campionat, esti numai sare si piper». Transform o chestie foarte tensionata, pentru ca pana la urma este o competite, intr-un joc, intr-o festivitate. Ca sa ne distram, sa ne simtim bine, sa ne iubim pana la urma, sa stam bine impreuna.

 

“Fara dragoste, farfuria nu are inima, nu are suflet”

CdI:  Ati deprins o bucurie “de-a gusta”?

A.P.: Aaa! Da. Sa gatesc imi aduce multe bucurii.Cea mai mare a fost ca am lucrat pentru regizorul Francis Ford Coppola. In 2005 i-am prezentat cina si vroiam sa ma intorc sa plec, dar m-a intrebat ce mananca acolo si a vrut sa stau de vorba cu el. Cand il serveam, singur mi-am spus «Antonio, tu iti dai seama ca vorbesti cu Coppola?». O satisfactie mai mare decat asta nu cred ca poate exista. Adica sunt personajele alea pe care tu le-ai visat, le-ai admirat o viata si deodata le gasesti acolo si mananca ce ai facut tu si apreciaza ce ai facut tu. Mai mare satisfactie decat asta nu cred ca exista.

CdI: Exista vreo personalitate pe care ati dori sa o uimiti cu preparatele dumneavoastra insa nu ati reusit inca?

A.P.: Nu. Chiar nu. Multumita MediaPro, am servit foarte multe nume acolo, dar mie imi place foarte mult sa gatesc pentru lume in general, lume care poate aprecia bucataria mea, care pana la urma este simpla si este o bucatarie directa.

CdI: Chiar se poate gati doar presarand ingredientul “dragoste”, fara “inspiratie” si fara “talent”?

A.P.: Nu cred ca exista chiar un talent in bucatarie pentru ca atunci vorbim de arta, iar talent exista in arta. Este o dragoste care vine incet, incet. Mie mi-a fost transferata de la mama mea, de la sora mea. Eu cunosc foarte multi bucatari care gatesc bine, dar fara dragoste si se simte, se vede, pentru ca farfuria aia nu are inima, nu are suflet, nu are senzatia, nu creeaza emotia, si atunci eu pornesc de la ideea ca trebuie dragoste. Si daca iti fac doar spaghetti cu rosii si busuioc tu imi vei spune exceptional. Am facut proba asta cu multa lume. Au ramas uimiti cum poate fi asa de bun ceva asa de simplu. Nimic altceva, doar ca e dragostea. Le bibilesti, pui sufletul inauntru, le spui «uite ca trebuie sa iesi asa, ai grija», nu fierbi niste paste, ai fiert sosul, le-ai pus impreuna si gata, poftim, mananca. Atunci cand gatesti, e ca un act sexual, ca si cum ai face dragoste. Incepi de la pregatire care este preludiu, dupa care actul in sine, care este fierberea si orgasmul culinar, cand incepi sa mananci.

 

“Imi place sa produc emotie. Sunt un cautator de gusturi, arome si senzatii”

CdI: Uitati vreodata retetele?

A.P.: Pe toate. Eu merg cu laptopul dupa mine pentru ca le am toate acolo. Nu imi place sa improvizez si atunci am in laptop cam 5000 de retete pe care le-am lucrat tot timpul. Iar atunci cand ma duc undeva, vad ce trebuie sa fac si ma duc si caut. De ce trebuie sa tin eu in cap toate retetele? Gusturile da, le tin minte, dar este altceva. 

" title="Stiri despre

CRONICA DE IASI: Aveti un ritual pe care il faceti de fiecare data cand va apucati de gatit?

ANTONIO PASSARELLI: Da, da. La locul meu de gatit trebuie sa fie o masa in plus, trebuie sa am tot la indemana cutitul meu, lingura, furculita. Am mai multe, iar ce este simpatic e ca in toate bucatariile in care lucrez - ale mele sau unde fac consultata - cand ajung eu la cratita ca sa arat ceva, bucatarii vin repede si imi aranjeaza locul asa cum imi place mie. Sunt un pic paranoic cu asta. Vreau sa vad cutitul pus asa, in forma asta si cel mai important este ca nu primesc niciodata un cutit din mana unui bucatar. Il vreau intotdeauna pe masa si nu il iau din mana pentru ca altfel, ma cert cu persoana respectiva. Asa se spune. Mi s-a si intamplat de cateva ori si dupa ce stiam chestia asta am zis «aaaa! pentru asta m-am certat».

CdI: Credeti in superstitiile din bucatarie?

A.P.: In unele, da. Dar stiti de ce cred in ele? Pentru ca fac bucataria mai vesela. Colegii mei de la campionat (n.r. - Campionatul International de Gatit in Aer Liber), chiar astazi, mi-au facut un compliment extraordinar si au spus «Antonio, de cand esti in campionat, esti numai sare si piper». Transform o chestie foarte tensionata, pentru ca pana la urma este o competite, intr-un joc, intr-o festivitate. Ca sa ne distram, sa ne simtim bine, sa ne iubim pana la urma, sa stam bine impreuna.

 

“Fara dragoste, farfuria nu are inima, nu are suflet”

CdI:  Ati deprins o bucurie “de-a gusta”?

A.P.: Aaa! Da. Sa gatesc imi aduce multe bucurii.Cea mai mare a fost ca am lucrat pentru regizorul Francis Ford Coppola. In 2005 i-am prezentat cina si vroiam sa ma intorc sa plec, dar m-a intrebat ce mananca acolo si a vrut sa stau de vorba cu el. Cand il serveam, singur mi-am spus «Antonio, tu iti dai seama ca vorbesti cu Coppola?». O satisfactie mai mare decat asta nu cred ca poate exista. Adica sunt personajele alea pe care tu le-ai visat, le-ai admirat o viata si deodata le gasesti acolo si mananca ce ai facut tu si apreciaza ce ai facut tu. Mai mare satisfactie decat asta nu cred ca exista.

CdI: Exista vreo personalitate pe care ati dori sa o uimiti cu preparatele dumneavoastra insa nu ati reusit inca?

A.P.: Nu. Chiar nu. Multumita MediaPro, am servit foarte multe nume acolo, dar mie imi place foarte mult sa gatesc pentru lume in general, lume care poate aprecia bucataria mea, care pana la urma este simpla si este o bucatarie directa.

CdI: Chiar se poate gati doar presarand ingredientul “dragoste”, fara “inspiratie” si fara “talent”?

A.P.: Nu cred ca exista chiar un talent in bucatarie pentru ca atunci vorbim de arta, iar talent exista in arta. Este o dragoste care vine incet, incet. Mie mi-a fost transferata de la mama mea, de la sora mea. Eu cunosc foarte multi bucatari care gatesc bine, dar fara dragoste si se simte, se vede, pentru ca farfuria aia nu are inima, nu are suflet, nu are senzatia, nu creeaza emotia, si atunci eu pornesc de la ideea ca trebuie dragoste. Si daca iti fac doar spaghetti cu rosii si busuioc tu imi vei spune exceptional. Am facut proba asta cu multa lume. Au ramas uimiti cum poate fi asa de bun ceva asa de simplu. Nimic altceva, doar ca e dragostea. Le bibilesti, pui sufletul inauntru, le spui «uite ca trebuie sa iesi asa, ai grija», nu fierbi niste paste, ai fiert sosul, le-ai pus impreuna si gata, poftim, mananca. Atunci cand gatesti, e ca un act sexual, ca si cum ai face dragoste. Incepi de la pregatire care este preludiu, dupa care actul in sine, care este fierberea si orgasmul culinar, cand incepi sa mananci.

 

“Imi place sa produc emotie. Sunt un cautator de gusturi, arome si senzatii”

CdI: Uitati vreodata retetele?

A.P.: Pe toate. Eu merg cu laptopul dupa mine pentru ca le am toate acolo. Nu imi place sa improvizez si atunci am in laptop cam 5000 de retete pe care le-am lucrat tot timpul. Iar atunci cand ma duc undeva, vad ce trebuie sa fac si ma duc si caut. De ce trebuie sa tin eu in cap toate retetele? Gusturile da, le tin minte, dar este altceva. 

">

CRONICA DE IASI: Aveti un ritual pe care il faceti de fiecare data cand va apucati de gatit?

ANTONIO PASSARELLI: Da, da. La locul meu de gatit trebuie sa fie o masa in plus, trebuie sa am tot la indemana cutitul meu, lingura, furculita. Am mai multe, iar ce este simpatic e ca in toate bucatariile in care lucrez - ale mele sau unde fac consultata - cand ajung eu la cratita ca sa arat ceva, bucatarii vin repede si imi aranjeaza locul asa cum imi place mie. Sunt un pic paranoic cu asta. Vreau sa vad cutitul pus asa, in forma asta si cel mai important este ca nu primesc niciodata un cutit din mana unui bucatar. Il vreau intotdeauna pe masa si nu il iau din mana pentru ca altfel, ma cert cu persoana respectiva. Asa se spune. Mi s-a si intamplat de cateva ori si dupa ce stiam chestia asta am zis «aaaa! pentru asta m-am certat».

CdI: Credeti in superstitiile din bucatarie?

A.P.: In unele, da. Dar stiti de ce cred in ele? Pentru ca fac bucataria mai vesela. Colegii mei de la campionat (n.r. - Campionatul International de Gatit in Aer Liber), chiar astazi, mi-au facut un compliment extraordinar si au spus «Antonio, de cand esti in campionat, esti numai sare si piper». Transform o chestie foarte tensionata, pentru ca pana la urma este o competite, intr-un joc, intr-o festivitate. Ca sa ne distram, sa ne simtim bine, sa ne iubim pana la urma, sa stam bine impreuna.

 

“Fara dragoste, farfuria nu are inima, nu are suflet”

CdI:  Ati deprins o bucurie “de-a gusta”?

A.P.: Aaa! Da. Sa gatesc imi aduce multe bucurii.Cea mai mare a fost ca am lucrat pentru regizorul Francis Ford Coppola. In 2005 i-am prezentat cina si vroiam sa ma intorc sa plec, dar m-a intrebat ce mananca acolo si a vrut sa stau de vorba cu el. Cand il serveam, singur mi-am spus «Antonio, tu iti dai seama ca vorbesti cu Coppola?». O satisfactie mai mare decat asta nu cred ca poate exista. Adica sunt personajele alea pe care tu le-ai visat, le-ai admirat o viata si deodata le gasesti acolo si mananca ce ai facut tu si apreciaza ce ai facut tu. Mai mare satisfactie decat asta nu cred ca exista.

CdI: Exista vreo personalitate pe care ati dori sa o uimiti cu preparatele dumneavoastra insa nu ati reusit inca?

A.P.: Nu. Chiar nu. Multumita MediaPro, am servit foarte multe nume acolo, dar mie imi place foarte mult sa gatesc pentru lume in general, lume care poate aprecia bucataria mea, care pana la urma este simpla si este o bucatarie directa.

CdI: Chiar se poate gati doar presarand ingredientul “dragoste”, fara “inspiratie” si fara “talent”?

A.P.: Nu cred ca exista chiar un talent in bucatarie pentru ca atunci vorbim de arta, iar talent exista in arta. Este o dragoste care vine incet, incet. Mie mi-a fost transferata de la mama mea, de la sora mea. Eu cunosc foarte multi bucatari care gatesc bine, dar fara dragoste si se simte, se vede, pentru ca farfuria aia nu are inima, nu are suflet, nu are senzatia, nu creeaza emotia, si atunci eu pornesc de la ideea ca trebuie dragoste. Si daca iti fac doar spaghetti cu rosii si busuioc tu imi vei spune exceptional. Am facut proba asta cu multa lume. Au ramas uimiti cum poate fi asa de bun ceva asa de simplu. Nimic altceva, doar ca e dragostea. Le bibilesti, pui sufletul inauntru, le spui «uite ca trebuie sa iesi asa, ai grija», nu fierbi niste paste, ai fiert sosul, le-ai pus impreuna si gata, poftim, mananca. Atunci cand gatesti, e ca un act sexual, ca si cum ai face dragoste. Incepi de la pregatire care este preludiu, dupa care actul in sine, care este fierberea si orgasmul culinar, cand incepi sa mananci.

 

“Imi place sa produc emotie. Sunt un cautator de gusturi, arome si senzatii”

CdI: Uitati vreodata retetele?

A.P.: Pe toate. Eu merg cu laptopul dupa mine pentru ca le am toate acolo. Nu imi place sa improvizez si atunci am in laptop cam 5000 de retete pe care le-am lucrat tot timpul. Iar atunci cand ma duc undeva, vad ce trebuie sa fac si ma duc si caut. De ce trebuie sa tin eu in cap toate retetele? Gusturile da, le tin minte, dar este altceva. 

,

CdI: Sunteti un bucatar sofisticat?

A.P.: Nu. Ma consider un cautator de gusturi si de arome si un cautator de senzatii. Bucatarii sofisticati sunt de obicei aceia care fac tot felul de minuni si de sosuri, ca pana la urma nu intelegi ce mananci. Mie imi place invers, sa inteleaga lumea ce mananca si sa fie uimita de cum anumite imbinari si combinari produc emotie. Imi place sa produc emotii.

CdI: Nici “maestru bucatar” nu va considerati…

A.P.: Nu imi place sa mi spuna maestru in arta culinara, pentru ca nu consider ca bucataria e arta. Artistii sunt persoanele alea care astazi au chef si atunci se pun, produc si fac, iar maine nu au chef, nu au muza care ii inspira si nu fac nimic. Dar un bucatar care lucreaza zi de zi intr-un restaurant nu poate spune unui client «astazi nu iti dau de mancare pentru ca nu am inspiratie», si atunci mai degraba imi place sa mi se spuna artizan din bucatarie. Eu sunt un artizan. Iau o bucata de carne, o bucata de peste, niste fructe de mare, niste paste si fac ceva din ele, ceva bun si tot timpul la fel. Daca ai venit la mine si ti-a placut ceva, nu poti sa vii a doua oara si sa ramai dezamagit pentru ca m-am certat cu prietena mea, cu amanta ori cu oricine altcineva si din cauza asta nu mi-a iesit bine.

CdI: Dar va iese acelasi fel de mancare intotdeauna la fel?

A.P.: Anumite feluri trebuie sa iasa neaparat la fel, pentru ca daca nu iese la fel, nu au amprenta ta, nu au personalitatea ta. Un mare om din Romania, care este Adrian Sarbu, pentru care il onorez ca am lucrat cinci ani jumatate pentru MediaPro, dar si ca bucatarul lui personal, nu stia ca eram eu in bucatarie cand gateam, dar imediat le spunea copiilor si oamenilor cu care se afla ca «este Antonio in bucatarie, da?». Adica isi dadea seama ca eram eu in bucatarie. Asta este, trebuie sa se simta mana omului care lucreaza si atunci neaparat trebuie sa iti iasa la fel pentru ca daca nu, derutezi omul care sta acolo, in fata. O reteta este ca o formula chimica. Odata ce o ai stabilizata bine, este gata; dupa, o poti schimba, dar iese altceva. Pui un ingredient in plus, dar nu se va mai chema reteta «aia», se va chema reteta «aia» plus cimbru, plus tahon sau altceva. 

CdI: Gustati de fiecare data tot ceea ce creati?

A.P.: Sigur ca da.  Nu numai ca gust de doua, trei ori in timpul gatitului, dar oblig pe toata lumea care este in jurul meu sa guste. De exemplu, am avut o raceala foarte puternica inainte de Craciun care mi-a schimbat gustul. Nu simteam gustul sarii si am avut nevoie de parerea altuia. Nu se poate gati fara a gusta. La mine in cap sunt inregistrate si tiparite 3000-4000 de retete prin gustul lor. Iar atunci cand ma apuc sa fac o reteta, gust, inchid ochii, il caut unde este, tintesc si am nevoie de o comparatie intre gustul pe care il stiu si cel pe care il am acolo, asa vad daca este ok. De exemplu, mie imi place la nebunie sa gatesc peste si fructe de mare. Lumea imi spune ca sunt extraordinar, dar mie nu imi plac nici pestele, nici fructele de mare. Cum risc sa le fac asa de bune? Foarte simplu, pentru ca nu imi place, eu mi-am tiparit foarte bine anumite gusturi si atunci cand gust spun «asta este, perfect, gata», nu ma las dus de val, «mmmm! Ce bun e! Mananci cu lingura» . Nu. Trebuie sa analizezi.

 

“Cand te blochezi, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde si o iei de la capat”

CdI: Ingredientele pe care le manuiti va asculta de fiecare data?

A.P.: Eu vorbesc cu bucatile de carne. Adica atunci cand ma gasesc in fata unei bucati de carne de vaca batrana si o vad ca e vai de mama ei, incep sa spun «si acuma cu tine ce fac? Cum te fac? Cum te gatesc?» , si atunci vreau sa fiu ascultat. Am gresit de multe ori, iar daca pe celalalt de multe ori il iert si spun «hai, faci inapoi ce ai gresit», eu cu mine sunt chiar dur. Incep sa ma fac singur prost, stupid, am o lista cu injuraturi personale, o scot, o pun pe masa si hai! - incep sa le citesc pe toate. " title="Stiri despre

CdI: Sunteti un bucatar sofisticat?

A.P.: Nu. Ma consider un cautator de gusturi si de arome si un cautator de senzatii. Bucatarii sofisticati sunt de obicei aceia care fac tot felul de minuni si de sosuri, ca pana la urma nu intelegi ce mananci. Mie imi place invers, sa inteleaga lumea ce mananca si sa fie uimita de cum anumite imbinari si combinari produc emotie. Imi place sa produc emotii.

CdI: Nici “maestru bucatar” nu va considerati…

A.P.: Nu imi place sa mi spuna maestru in arta culinara, pentru ca nu consider ca bucataria e arta. Artistii sunt persoanele alea care astazi au chef si atunci se pun, produc si fac, iar maine nu au chef, nu au muza care ii inspira si nu fac nimic. Dar un bucatar care lucreaza zi de zi intr-un restaurant nu poate spune unui client «astazi nu iti dau de mancare pentru ca nu am inspiratie», si atunci mai degraba imi place sa mi se spuna artizan din bucatarie. Eu sunt un artizan. Iau o bucata de carne, o bucata de peste, niste fructe de mare, niste paste si fac ceva din ele, ceva bun si tot timpul la fel. Daca ai venit la mine si ti-a placut ceva, nu poti sa vii a doua oara si sa ramai dezamagit pentru ca m-am certat cu prietena mea, cu amanta ori cu oricine altcineva si din cauza asta nu mi-a iesit bine.

CdI: Dar va iese acelasi fel de mancare intotdeauna la fel?

A.P.: Anumite feluri trebuie sa iasa neaparat la fel, pentru ca daca nu iese la fel, nu au amprenta ta, nu au personalitatea ta. Un mare om din Romania, care este Adrian Sarbu, pentru care il onorez ca am lucrat cinci ani jumatate pentru MediaPro, dar si ca bucatarul lui personal, nu stia ca eram eu in bucatarie cand gateam, dar imediat le spunea copiilor si oamenilor cu care se afla ca «este Antonio in bucatarie, da?». Adica isi dadea seama ca eram eu in bucatarie. Asta este, trebuie sa se simta mana omului care lucreaza si atunci neaparat trebuie sa iti iasa la fel pentru ca daca nu, derutezi omul care sta acolo, in fata. O reteta este ca o formula chimica. Odata ce o ai stabilizata bine, este gata; dupa, o poti schimba, dar iese altceva. Pui un ingredient in plus, dar nu se va mai chema reteta «aia», se va chema reteta «aia» plus cimbru, plus tahon sau altceva. 

CdI: Gustati de fiecare data tot ceea ce creati?

A.P.: Sigur ca da.  Nu numai ca gust de doua, trei ori in timpul gatitului, dar oblig pe toata lumea care este in jurul meu sa guste. De exemplu, am avut o raceala foarte puternica inainte de Craciun care mi-a schimbat gustul. Nu simteam gustul sarii si am avut nevoie de parerea altuia. Nu se poate gati fara a gusta. La mine in cap sunt inregistrate si tiparite 3000-4000 de retete prin gustul lor. Iar atunci cand ma apuc sa fac o reteta, gust, inchid ochii, il caut unde este, tintesc si am nevoie de o comparatie intre gustul pe care il stiu si cel pe care il am acolo, asa vad daca este ok. De exemplu, mie imi place la nebunie sa gatesc peste si fructe de mare. Lumea imi spune ca sunt extraordinar, dar mie nu imi plac nici pestele, nici fructele de mare. Cum risc sa le fac asa de bune? Foarte simplu, pentru ca nu imi place, eu mi-am tiparit foarte bine anumite gusturi si atunci cand gust spun «asta este, perfect, gata», nu ma las dus de val, «mmmm! Ce bun e! Mananci cu lingura» . Nu. Trebuie sa analizezi.

 

“Cand te blochezi, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde si o iei de la capat”

CdI: Ingredientele pe care le manuiti va asculta de fiecare data?

A.P.: Eu vorbesc cu bucatile de carne. Adica atunci cand ma gasesc in fata unei bucati de carne de vaca batrana si o vad ca e vai de mama ei, incep sa spun «si acuma cu tine ce fac? Cum te fac? Cum te gatesc?» , si atunci vreau sa fiu ascultat. Am gresit de multe ori, iar daca pe celalalt de multe ori il iert si spun «hai, faci inapoi ce ai gresit», eu cu mine sunt chiar dur. Incep sa ma fac singur prost, stupid, am o lista cu injuraturi personale, o scot, o pun pe masa si hai! - incep sa le citesc pe toate. ">

CdI: Sunteti un bucatar sofisticat?

A.P.: Nu. Ma consider un cautator de gusturi si de arome si un cautator de senzatii. Bucatarii sofisticati sunt de obicei aceia care fac tot felul de minuni si de sosuri, ca pana la urma nu intelegi ce mananci. Mie imi place invers, sa inteleaga lumea ce mananca si sa fie uimita de cum anumite imbinari si combinari produc emotie. Imi place sa produc emotii.

CdI: Nici “maestru bucatar” nu va considerati…

A.P.: Nu imi place sa mi spuna maestru in arta culinara, pentru ca nu consider ca bucataria e arta. Artistii sunt persoanele alea care astazi au chef si atunci se pun, produc si fac, iar maine nu au chef, nu au muza care ii inspira si nu fac nimic. Dar un bucatar care lucreaza zi de zi intr-un restaurant nu poate spune unui client «astazi nu iti dau de mancare pentru ca nu am inspiratie», si atunci mai degraba imi place sa mi se spuna artizan din bucatarie. Eu sunt un artizan. Iau o bucata de carne, o bucata de peste, niste fructe de mare, niste paste si fac ceva din ele, ceva bun si tot timpul la fel. Daca ai venit la mine si ti-a placut ceva, nu poti sa vii a doua oara si sa ramai dezamagit pentru ca m-am certat cu prietena mea, cu amanta ori cu oricine altcineva si din cauza asta nu mi-a iesit bine.

CdI: Dar va iese acelasi fel de mancare intotdeauna la fel?

A.P.: Anumite feluri trebuie sa iasa neaparat la fel, pentru ca daca nu iese la fel, nu au amprenta ta, nu au personalitatea ta. Un mare om din Romania, care este Adrian Sarbu, pentru care il onorez ca am lucrat cinci ani jumatate pentru MediaPro, dar si ca bucatarul lui personal, nu stia ca eram eu in bucatarie cand gateam, dar imediat le spunea copiilor si oamenilor cu care se afla ca «este Antonio in bucatarie, da?». Adica isi dadea seama ca eram eu in bucatarie. Asta este, trebuie sa se simta mana omului care lucreaza si atunci neaparat trebuie sa iti iasa la fel pentru ca daca nu, derutezi omul care sta acolo, in fata. O reteta este ca o formula chimica. Odata ce o ai stabilizata bine, este gata; dupa, o poti schimba, dar iese altceva. Pui un ingredient in plus, dar nu se va mai chema reteta «aia», se va chema reteta «aia» plus cimbru, plus tahon sau altceva. 

CdI: Gustati de fiecare data tot ceea ce creati?

A.P.: Sigur ca da.  Nu numai ca gust de doua, trei ori in timpul gatitului, dar oblig pe toata lumea care este in jurul meu sa guste. De exemplu, am avut o raceala foarte puternica inainte de Craciun care mi-a schimbat gustul. Nu simteam gustul sarii si am avut nevoie de parerea altuia. Nu se poate gati fara a gusta. La mine in cap sunt inregistrate si tiparite 3000-4000 de retete prin gustul lor. Iar atunci cand ma apuc sa fac o reteta, gust, inchid ochii, il caut unde este, tintesc si am nevoie de o comparatie intre gustul pe care il stiu si cel pe care il am acolo, asa vad daca este ok. De exemplu, mie imi place la nebunie sa gatesc peste si fructe de mare. Lumea imi spune ca sunt extraordinar, dar mie nu imi plac nici pestele, nici fructele de mare. Cum risc sa le fac asa de bune? Foarte simplu, pentru ca nu imi place, eu mi-am tiparit foarte bine anumite gusturi si atunci cand gust spun «asta este, perfect, gata», nu ma las dus de val, «mmmm! Ce bun e! Mananci cu lingura» . Nu. Trebuie sa analizezi.

 

“Cand te blochezi, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde si o iei de la capat”

CdI: Ingredientele pe care le manuiti va asculta de fiecare data?

A.P.: Eu vorbesc cu bucatile de carne. Adica atunci cand ma gasesc in fata unei bucati de carne de vaca batrana si o vad ca e vai de mama ei, incep sa spun «si acuma cu tine ce fac? Cum te fac? Cum te gatesc?» , si atunci vreau sa fiu ascultat. Am gresit de multe ori, iar daca pe celalalt de multe ori il iert si spun «hai, faci inapoi ce ai gresit», eu cu mine sunt chiar dur. Incep sa ma fac singur prost, stupid, am o lista cu injuraturi personale, o scot, o pun pe masa si hai! - incep sa le citesc pe toate. ,

CdI: Va demoralizati usor?

A.P.: Demoralizarea exista in meseria noastra, se numeste panica de bucatari si este ceva extrem de serios. Mie mi s-a intamplat de doua ori. Ce ti se intampla: te blochezi si incepi sa plangi. Cand incep sa vina comenzi una peste alta, ai zece mese de servit, esti singur la cratita, faci ceva, ai uitat oala pe foc si ai gresit, ai intrat in panica si in momentele alea singurele lucruri pe care poti sa le faci e sa scoti toata lumea afara din bucatarie, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde pentru ca nu poate sa dureze mai mult, ca iti pierzi toti clientii, eventual, arunci in tine o inghititura de ceva, dupa care incepi cu o viteza super sonica sa o iei de la capat.

CdI: Inspiratia se joaca des cu rabdarea dumneavoastra?

A.P.: Da, se intampla periodic. Mi se intampla cand intalnesc un bucatar foarte bun in strainatate, de multe ori, mai tanar decat mine. Ma intreb «ce caut eu in bucatarie?», am un fel de criza de identitate si in momentul ala parca nu imi mai aduc aminte cum sa gatesc. Dureaza o saptamana, zece zile, o luna, dar ce este mai rau e ca o data mi s-a intamplat in timpul unei filmari. Se lucra la filmul «Burlacul» cu Demi Moore la Bucuresti, iar eu fiind seful oficial executiv de la MediaPro, ma ocupam de film si de Demi Moore si de tot. Am avut trei zile de cosmar pentru ca nu mai stiam sa ma misc; fusesem la o intalnire internationala de bucatari in Italia si vazusem niste bucatari ca-ti dadeau lacrimile la cat erau de buni. Dar pana la urma iti revii pentru ca spui, stai un pic, bucataria lucreaza liber, iar eu lucrez ca sa dau de mancare si este altceva. Multi bucatari fac foarte multe experimente si le ies anumite retete ca un fel de exercitiu fortat mental, dar nu sunt de prezentat intr-un local unde tu te duci la pranz pentru ca ti-e foame. Multe astfel de retete sunt facute pentru ca sa te duci sa degusti. Iar in momentul in care eu in viata mea, in 33 de ani de bucatarie, am gatit in localuri unde se venea sa se manance, nu sa se deguste numai anumite chestii, imi recapat increderea in mine si spun «hai, lasa ba, ca esti bun, mai stii sa faci ceva».

CdI: Cat ati stat cel mai mult intr-o bucatarie?

A.P.: In ’99 am stat trei zile si doua nopti. In a treia zi am servit un bufet pentru 1700 de persoane. A fost oribil de greu, dar nu numai pemtru mine. Am fost trei persoane care am pregatit bufetul si toti trei am inceput sa plangem ca niste copii pentru ca a iesit extraordinar. Era invitat si domnul Iliescu la bufetul acela de la Timisoara. Cum am terminat, am inceput sa plangem si nici nu am mai ajuns acasa sa dormim. Am dormit pe niste fotolii de la intrarea in restaurant.

 

“Aici in Romania... nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti”

CdI: De ce ati dat muzica pe cratita?

A.P.: Dar merg impreuna. O farfurie de mancare trebuie sa fie un concert, o simfonie. Eu tot timpul le spun alor mei despre exemplul simfoniilor. Pentru ca ele sunt ceva complet, tu auzi o singura melodie, frumoasa, care te farmeca, dar daca vrei sa asculti dincolo de melodie, auzi si vioara si violina si tobe, trompeta, saxofon. Asta trebuie sa fie si mancarea.Trebuie sa te farmece, sa te innebuneasca, dar trebuie sa vezi si sa simti si busuiocul, ceapa, aia, aia, tot.

CdI: Compuneti cantece in bucatarie?

A.P.: Nu. Idei de compozitie muzicala iti vin numai in anumite momente, cand esti doar tu cu tine, eventual, in fata unui pian si ai niste vorbe care trebuie sa iasa. Eu asa compuneam. Pui degetele pe pian si ele se misca singure. Pe masura ce se misca incep sa-ti iasa si vorbele. Asta e lucrul caruia lui Dan (n.r. - Bitman) ii place. Si tot el este suparat pe mine pentru ca nu am facut un CD.

CdI: Si cand il faceti?

A.P.: Nu il fac pentru ca deocamdata nu am chef.

CdI: Cand ati cantat ultima oara la bass?

A.P.: Ultima data a fost acum un an sau doi la Danutz SRL cand m-au pus sa fac niste prostii pe acolo. Dar de «cantat, cantat», eu am coborat de pe scena in ’88. Atunci a fost ultimul meu an de turneu ca basist. Am coborat de pe scena intr-o seara in care bausem prea mult, eram full de cocaina si m-am uitat la colegii mei pe scena si am zis «De ce trebuie sa le stric eu lor viata?». Lumea este obisnuita, mai ales aici in Romania, sa fie disperata dupa distractie neaparat. Aici nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti. Eu chestia asta am depasit-o. Foloseam alcool si droguri asa... Dar in ziua in care eu am coborat de acolo am spus «Stop». Cu mare regret spun ca astazi toti fostii mei colegi imi aduc aminte mereu ca eu eram frontman-ul formatiei, eram cel care vorbea si facea galagie. Inainte sa incepi o melodie spui: «trebuie sa intre vioara, acum bass-ul, chitara». Eu eram omul care spunea discursuri pentru asta. Si ieseau niste lucruri superbe. Si acum, cand formatia trebuie sa faca un final sau ceva eclatant, baietii spun: «Stati, aici ne trebuie una passarellizatione (de la numele meu Passarelli), asa cum lucra Antonio. Hai sa ne oprim si sa-l facem asa». Un prieten de-al meu a inregistrat ca sa se laude, iar chitaristul de la formatie a zis: «Antonio, tu auzi ce zicem noi dupa 20 de ani?», iar asta m-a umplut de bucurie.

" title="Stiri despre

CdI: Va demoralizati usor?

A.P.: Demoralizarea exista in meseria noastra, se numeste panica de bucatari si este ceva extrem de serios. Mie mi s-a intamplat de doua ori. Ce ti se intampla: te blochezi si incepi sa plangi. Cand incep sa vina comenzi una peste alta, ai zece mese de servit, esti singur la cratita, faci ceva, ai uitat oala pe foc si ai gresit, ai intrat in panica si in momentele alea singurele lucruri pe care poti sa le faci e sa scoti toata lumea afara din bucatarie, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde pentru ca nu poate sa dureze mai mult, ca iti pierzi toti clientii, eventual, arunci in tine o inghititura de ceva, dupa care incepi cu o viteza super sonica sa o iei de la capat.

CdI: Inspiratia se joaca des cu rabdarea dumneavoastra?

A.P.: Da, se intampla periodic. Mi se intampla cand intalnesc un bucatar foarte bun in strainatate, de multe ori, mai tanar decat mine. Ma intreb «ce caut eu in bucatarie?», am un fel de criza de identitate si in momentul ala parca nu imi mai aduc aminte cum sa gatesc. Dureaza o saptamana, zece zile, o luna, dar ce este mai rau e ca o data mi s-a intamplat in timpul unei filmari. Se lucra la filmul «Burlacul» cu Demi Moore la Bucuresti, iar eu fiind seful oficial executiv de la MediaPro, ma ocupam de film si de Demi Moore si de tot. Am avut trei zile de cosmar pentru ca nu mai stiam sa ma misc; fusesem la o intalnire internationala de bucatari in Italia si vazusem niste bucatari ca-ti dadeau lacrimile la cat erau de buni. Dar pana la urma iti revii pentru ca spui, stai un pic, bucataria lucreaza liber, iar eu lucrez ca sa dau de mancare si este altceva. Multi bucatari fac foarte multe experimente si le ies anumite retete ca un fel de exercitiu fortat mental, dar nu sunt de prezentat intr-un local unde tu te duci la pranz pentru ca ti-e foame. Multe astfel de retete sunt facute pentru ca sa te duci sa degusti. Iar in momentul in care eu in viata mea, in 33 de ani de bucatarie, am gatit in localuri unde se venea sa se manance, nu sa se deguste numai anumite chestii, imi recapat increderea in mine si spun «hai, lasa ba, ca esti bun, mai stii sa faci ceva».

CdI: Cat ati stat cel mai mult intr-o bucatarie?

A.P.: In ’99 am stat trei zile si doua nopti. In a treia zi am servit un bufet pentru 1700 de persoane. A fost oribil de greu, dar nu numai pemtru mine. Am fost trei persoane care am pregatit bufetul si toti trei am inceput sa plangem ca niste copii pentru ca a iesit extraordinar. Era invitat si domnul Iliescu la bufetul acela de la Timisoara. Cum am terminat, am inceput sa plangem si nici nu am mai ajuns acasa sa dormim. Am dormit pe niste fotolii de la intrarea in restaurant.

 

“Aici in Romania... nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti”

CdI: De ce ati dat muzica pe cratita?

A.P.: Dar merg impreuna. O farfurie de mancare trebuie sa fie un concert, o simfonie. Eu tot timpul le spun alor mei despre exemplul simfoniilor. Pentru ca ele sunt ceva complet, tu auzi o singura melodie, frumoasa, care te farmeca, dar daca vrei sa asculti dincolo de melodie, auzi si vioara si violina si tobe, trompeta, saxofon. Asta trebuie sa fie si mancarea.Trebuie sa te farmece, sa te innebuneasca, dar trebuie sa vezi si sa simti si busuiocul, ceapa, aia, aia, tot.

CdI: Compuneti cantece in bucatarie?

A.P.: Nu. Idei de compozitie muzicala iti vin numai in anumite momente, cand esti doar tu cu tine, eventual, in fata unui pian si ai niste vorbe care trebuie sa iasa. Eu asa compuneam. Pui degetele pe pian si ele se misca singure. Pe masura ce se misca incep sa-ti iasa si vorbele. Asta e lucrul caruia lui Dan (n.r. - Bitman) ii place. Si tot el este suparat pe mine pentru ca nu am facut un CD.

CdI: Si cand il faceti?

A.P.: Nu il fac pentru ca deocamdata nu am chef.

CdI: Cand ati cantat ultima oara la bass?

A.P.: Ultima data a fost acum un an sau doi la Danutz SRL cand m-au pus sa fac niste prostii pe acolo. Dar de «cantat, cantat», eu am coborat de pe scena in ’88. Atunci a fost ultimul meu an de turneu ca basist. Am coborat de pe scena intr-o seara in care bausem prea mult, eram full de cocaina si m-am uitat la colegii mei pe scena si am zis «De ce trebuie sa le stric eu lor viata?». Lumea este obisnuita, mai ales aici in Romania, sa fie disperata dupa distractie neaparat. Aici nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti. Eu chestia asta am depasit-o. Foloseam alcool si droguri asa... Dar in ziua in care eu am coborat de acolo am spus «Stop». Cu mare regret spun ca astazi toti fostii mei colegi imi aduc aminte mereu ca eu eram frontman-ul formatiei, eram cel care vorbea si facea galagie. Inainte sa incepi o melodie spui: «trebuie sa intre vioara, acum bass-ul, chitara». Eu eram omul care spunea discursuri pentru asta. Si ieseau niste lucruri superbe. Si acum, cand formatia trebuie sa faca un final sau ceva eclatant, baietii spun: «Stati, aici ne trebuie una passarellizatione (de la numele meu Passarelli), asa cum lucra Antonio. Hai sa ne oprim si sa-l facem asa». Un prieten de-al meu a inregistrat ca sa se laude, iar chitaristul de la formatie a zis: «Antonio, tu auzi ce zicem noi dupa 20 de ani?», iar asta m-a umplut de bucurie.

">

CdI: Va demoralizati usor?

A.P.: Demoralizarea exista in meseria noastra, se numeste panica de bucatari si este ceva extrem de serios. Mie mi s-a intamplat de doua ori. Ce ti se intampla: te blochezi si incepi sa plangi. Cand incep sa vina comenzi una peste alta, ai zece mese de servit, esti singur la cratita, faci ceva, ai uitat oala pe foc si ai gresit, ai intrat in panica si in momentele alea singurele lucruri pe care poti sa le faci e sa scoti toata lumea afara din bucatarie, iti tragi doua palme singur, plangi si mai tare trei secunde pentru ca nu poate sa dureze mai mult, ca iti pierzi toti clientii, eventual, arunci in tine o inghititura de ceva, dupa care incepi cu o viteza super sonica sa o iei de la capat.

CdI: Inspiratia se joaca des cu rabdarea dumneavoastra?

A.P.: Da, se intampla periodic. Mi se intampla cand intalnesc un bucatar foarte bun in strainatate, de multe ori, mai tanar decat mine. Ma intreb «ce caut eu in bucatarie?», am un fel de criza de identitate si in momentul ala parca nu imi mai aduc aminte cum sa gatesc. Dureaza o saptamana, zece zile, o luna, dar ce este mai rau e ca o data mi s-a intamplat in timpul unei filmari. Se lucra la filmul «Burlacul» cu Demi Moore la Bucuresti, iar eu fiind seful oficial executiv de la MediaPro, ma ocupam de film si de Demi Moore si de tot. Am avut trei zile de cosmar pentru ca nu mai stiam sa ma misc; fusesem la o intalnire internationala de bucatari in Italia si vazusem niste bucatari ca-ti dadeau lacrimile la cat erau de buni. Dar pana la urma iti revii pentru ca spui, stai un pic, bucataria lucreaza liber, iar eu lucrez ca sa dau de mancare si este altceva. Multi bucatari fac foarte multe experimente si le ies anumite retete ca un fel de exercitiu fortat mental, dar nu sunt de prezentat intr-un local unde tu te duci la pranz pentru ca ti-e foame. Multe astfel de retete sunt facute pentru ca sa te duci sa degusti. Iar in momentul in care eu in viata mea, in 33 de ani de bucatarie, am gatit in localuri unde se venea sa se manance, nu sa se deguste numai anumite chestii, imi recapat increderea in mine si spun «hai, lasa ba, ca esti bun, mai stii sa faci ceva».

CdI: Cat ati stat cel mai mult intr-o bucatarie?

A.P.: In ’99 am stat trei zile si doua nopti. In a treia zi am servit un bufet pentru 1700 de persoane. A fost oribil de greu, dar nu numai pemtru mine. Am fost trei persoane care am pregatit bufetul si toti trei am inceput sa plangem ca niste copii pentru ca a iesit extraordinar. Era invitat si domnul Iliescu la bufetul acela de la Timisoara. Cum am terminat, am inceput sa plangem si nici nu am mai ajuns acasa sa dormim. Am dormit pe niste fotolii de la intrarea in restaurant.

 

“Aici in Romania... nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti”

CdI: De ce ati dat muzica pe cratita?

A.P.: Dar merg impreuna. O farfurie de mancare trebuie sa fie un concert, o simfonie. Eu tot timpul le spun alor mei despre exemplul simfoniilor. Pentru ca ele sunt ceva complet, tu auzi o singura melodie, frumoasa, care te farmeca, dar daca vrei sa asculti dincolo de melodie, auzi si vioara si violina si tobe, trompeta, saxofon. Asta trebuie sa fie si mancarea.Trebuie sa te farmece, sa te innebuneasca, dar trebuie sa vezi si sa simti si busuiocul, ceapa, aia, aia, tot.

CdI: Compuneti cantece in bucatarie?

A.P.: Nu. Idei de compozitie muzicala iti vin numai in anumite momente, cand esti doar tu cu tine, eventual, in fata unui pian si ai niste vorbe care trebuie sa iasa. Eu asa compuneam. Pui degetele pe pian si ele se misca singure. Pe masura ce se misca incep sa-ti iasa si vorbele. Asta e lucrul caruia lui Dan (n.r. - Bitman) ii place. Si tot el este suparat pe mine pentru ca nu am facut un CD.

CdI: Si cand il faceti?

A.P.: Nu il fac pentru ca deocamdata nu am chef.

CdI: Cand ati cantat ultima oara la bass?

A.P.: Ultima data a fost acum un an sau doi la Danutz SRL cand m-au pus sa fac niste prostii pe acolo. Dar de «cantat, cantat», eu am coborat de pe scena in ’88. Atunci a fost ultimul meu an de turneu ca basist. Am coborat de pe scena intr-o seara in care bausem prea mult, eram full de cocaina si m-am uitat la colegii mei pe scena si am zis «De ce trebuie sa le stric eu lor viata?». Lumea este obisnuita, mai ales aici in Romania, sa fie disperata dupa distractie neaparat. Aici nu stiti sa va distrati. Va distrati ca sa va distrugeti. Eu chestia asta am depasit-o. Foloseam alcool si droguri asa... Dar in ziua in care eu am coborat de acolo am spus «Stop». Cu mare regret spun ca astazi toti fostii mei colegi imi aduc aminte mereu ca eu eram frontman-ul formatiei, eram cel care vorbea si facea galagie. Inainte sa incepi o melodie spui: «trebuie sa intre vioara, acum bass-ul, chitara». Eu eram omul care spunea discursuri pentru asta. Si ieseau niste lucruri superbe. Si acum, cand formatia trebuie sa faca un final sau ceva eclatant, baietii spun: «Stati, aici ne trebuie una passarellizatione (de la numele meu Passarelli), asa cum lucra Antonio. Hai sa ne oprim si sa-l facem asa». Un prieten de-al meu a inregistrat ca sa se laude, iar chitaristul de la formatie a zis: «Antonio, tu auzi ce zicem noi dupa 20 de ani?», iar asta m-a umplut de bucurie.

,

"Meseria nu se fura, se invata. Furi numai efectul, cauza se invata”

CdI: Este important ca un bucatar pasionat de ceea ce face sa aiba idoli?

A.P.: Idol nu, dar persoane de la care sa invete, ori de la care sa se inspire, da. Eu am doi mari bucatari la care m-am uitat totdeauna cu admiratie, unul dintre ei fiind Auguste Escoffier. Sunt bucatari din secolele trecute, care au reusit sa puna bazele in bucataria pe care o facem noi astazi, alta decit cea in care bucatarii fac jonglerii inainte sa puna mana pe cratita.

CdI: Cum v-a facut primul bucatar cu care ati lucrat, maestrul italian Pippo Todini, sa descoperiti dragostea de bucatarie?

A.P.: Foarte simplu. Eu spalam vasele la restaurantul domniei lui, dar tot timpul ma uitam langa aragaz sa vad ce face, cum face, si el mi-a spus «uite, Antonio, cum sta treaba, eu stiu ca tu vii sa speli vase pentru ca trebuie sa iti platesti studiile, dar din moment ce esti aici, nu ai vrea sa inveti o meserie?» si eu am spus «da». Este omul care m-a invatat ca meseria nu se fura, se invata. Cea mai mare greseala pe care o faceti voi in Romania este cuvantul acesta, ca meseria se fura. Nu, daca tu furi o meserie, furi numai sfarsitul, adica numai efectul, dar nu furi cauza. Cauza se invata. Iti iese asa pentru ca proteinele se coaguleaza asa, pentru ca sosul cutare face altceva. Exista o gramada de lucruri in spate pe care trebuie sa le inveti.

 

“Eu dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier sunt un animal”

CdI: Aveti clienti care nu rezista nici macar o zi fara preparatele dvs?

A.P.: Am care daca vin si nu gasesc o anumita prajitura se supara foarte tare. Nu pot schimba nimic, aia trebuie sa fie, «am venit aici pentru ca vroiam prajitura aia, aia trebuia sa fie» si ma si bat cu o lingura de lemn.

CdI: Atmosfera din restaurantul dvs…

A.P.: Este una calda, de familie, unde trebuie sa te relaxezi. Cand sunt eu, este un pic mai vesela. Locatia in sine impune un pic de eleganta, sa vorbesti incet, dar eu fiind mai de la tara, cand intru incep « buna, hei» si il incalzesc imediat.

CdI: Sunteti un sef dur cu angajatii dvs?

A.P.: Foarte dur. Eu iti dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier, sunt un animal. Vad negru in fata ochilor. Pot sa spun ca o bucatareasa, care acum gateste in Barcelona, mi-a gresit ceva pe o farfurie. Si nu a vrut deloc sa recunoasca. Atata m-am suparat ca a vrut sa ma pacaleasca si sa nu spuna, ca am spart farfuria la picioarele ei. Dupa aia mi-a parut rau.

CdI: Cum va privesc spalatorii de vase din restaurantul dvs?

A.P.: Foarte bine mai ales ca eu sunt prieten de la bucatar sef, la ultimul sofer. Respectul nu se castiga prin ceea ce faci, ci prin felul in care faci ceea ce faci. Acum cativa ani spuneam ca daca eu eram un maturator de strada, strada mea era oricum cea mai curata.

 

“La mama si la surori te pui la masa si iti spun «astazi ti-am gatit asta». Ele au ramas tot cele mai bune”

CdI: Va place sa va gateasca doamna?

A.P.: Eu gatesc pentru ca ea , bucatareasa la un alt restaurant, nu are simtul masurii si pare ca gateste pentru o armata si atunci ma supara, iar de multe ori prefer eu sa fac o surpriza si sa gatesc. Fac asta cand nu suntem suparati. Dar 90 % din timpul nostru sunteti certati, si atunci nu gatim deloc.

CdI: Magia mirodeniilor v-a determinat sa faceti vreo nebunie romantica?

A.P.: Faceam des cu mult, mult timp in urma, dar acum sunt batran... Savoarea anumitor ierburi proaspete, coleandru, ghimbir, busuioc, ierburi si radacini, emana ceva si atunci cand le simti, poti face nebunii.

CdI: Ati reusit sa depasiti talentul mamei, al surorii sau al bunicilor?

A.P.: Nu. Mama, surorile au ceva in plus, au neobligatia de a fi standard. Nu au un client care asteapta de exemplu muschi de vita cu gongorzola. La mama si la surori te asezi la masa si iti spune: «astazi, ti-am gatit asta». De multe ori eu risc cu clientii mei si le spun: «astazi, v-am gatit asta», dar sunt unii care se uita la tine si spun «da’ eu nu vreau asta, eu vreau celalalta». Atunci e normal ca ele au ramas tot cele mai bune.

CdI: Talentul si pasiunea pentru mirodenii s-au prins si de fiul dumneavoastra?

A.P.: Da, Michael a lucrat cu mine sapte ani. Acum conduce un restaurant foarte frumos in Milano, iar daca la 28 de ani face deja asta, cred ca este minunat. Sper sa ma depaseasca pentru ca pana la urma el va avea experienta mea plus experienta lui si este extrem de important.

" title="Stiri despre

"Meseria nu se fura, se invata. Furi numai efectul, cauza se invata”

CdI: Este important ca un bucatar pasionat de ceea ce face sa aiba idoli?

A.P.: Idol nu, dar persoane de la care sa invete, ori de la care sa se inspire, da. Eu am doi mari bucatari la care m-am uitat totdeauna cu admiratie, unul dintre ei fiind Auguste Escoffier. Sunt bucatari din secolele trecute, care au reusit sa puna bazele in bucataria pe care o facem noi astazi, alta decit cea in care bucatarii fac jonglerii inainte sa puna mana pe cratita.

CdI: Cum v-a facut primul bucatar cu care ati lucrat, maestrul italian Pippo Todini, sa descoperiti dragostea de bucatarie?

A.P.: Foarte simplu. Eu spalam vasele la restaurantul domniei lui, dar tot timpul ma uitam langa aragaz sa vad ce face, cum face, si el mi-a spus «uite, Antonio, cum sta treaba, eu stiu ca tu vii sa speli vase pentru ca trebuie sa iti platesti studiile, dar din moment ce esti aici, nu ai vrea sa inveti o meserie?» si eu am spus «da». Este omul care m-a invatat ca meseria nu se fura, se invata. Cea mai mare greseala pe care o faceti voi in Romania este cuvantul acesta, ca meseria se fura. Nu, daca tu furi o meserie, furi numai sfarsitul, adica numai efectul, dar nu furi cauza. Cauza se invata. Iti iese asa pentru ca proteinele se coaguleaza asa, pentru ca sosul cutare face altceva. Exista o gramada de lucruri in spate pe care trebuie sa le inveti.

 

“Eu dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier sunt un animal”

CdI: Aveti clienti care nu rezista nici macar o zi fara preparatele dvs?

A.P.: Am care daca vin si nu gasesc o anumita prajitura se supara foarte tare. Nu pot schimba nimic, aia trebuie sa fie, «am venit aici pentru ca vroiam prajitura aia, aia trebuia sa fie» si ma si bat cu o lingura de lemn.

CdI: Atmosfera din restaurantul dvs…

A.P.: Este una calda, de familie, unde trebuie sa te relaxezi. Cand sunt eu, este un pic mai vesela. Locatia in sine impune un pic de eleganta, sa vorbesti incet, dar eu fiind mai de la tara, cand intru incep « buna, hei» si il incalzesc imediat.

CdI: Sunteti un sef dur cu angajatii dvs?

A.P.: Foarte dur. Eu iti dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier, sunt un animal. Vad negru in fata ochilor. Pot sa spun ca o bucatareasa, care acum gateste in Barcelona, mi-a gresit ceva pe o farfurie. Si nu a vrut deloc sa recunoasca. Atata m-am suparat ca a vrut sa ma pacaleasca si sa nu spuna, ca am spart farfuria la picioarele ei. Dupa aia mi-a parut rau.

CdI: Cum va privesc spalatorii de vase din restaurantul dvs?

A.P.: Foarte bine mai ales ca eu sunt prieten de la bucatar sef, la ultimul sofer. Respectul nu se castiga prin ceea ce faci, ci prin felul in care faci ceea ce faci. Acum cativa ani spuneam ca daca eu eram un maturator de strada, strada mea era oricum cea mai curata.

 

“La mama si la surori te pui la masa si iti spun «astazi ti-am gatit asta». Ele au ramas tot cele mai bune”

CdI: Va place sa va gateasca doamna?

A.P.: Eu gatesc pentru ca ea , bucatareasa la un alt restaurant, nu are simtul masurii si pare ca gateste pentru o armata si atunci ma supara, iar de multe ori prefer eu sa fac o surpriza si sa gatesc. Fac asta cand nu suntem suparati. Dar 90 % din timpul nostru sunteti certati, si atunci nu gatim deloc.

CdI: Magia mirodeniilor v-a determinat sa faceti vreo nebunie romantica?

A.P.: Faceam des cu mult, mult timp in urma, dar acum sunt batran... Savoarea anumitor ierburi proaspete, coleandru, ghimbir, busuioc, ierburi si radacini, emana ceva si atunci cand le simti, poti face nebunii.

CdI: Ati reusit sa depasiti talentul mamei, al surorii sau al bunicilor?

A.P.: Nu. Mama, surorile au ceva in plus, au neobligatia de a fi standard. Nu au un client care asteapta de exemplu muschi de vita cu gongorzola. La mama si la surori te asezi la masa si iti spune: «astazi, ti-am gatit asta». De multe ori eu risc cu clientii mei si le spun: «astazi, v-am gatit asta», dar sunt unii care se uita la tine si spun «da’ eu nu vreau asta, eu vreau celalalta». Atunci e normal ca ele au ramas tot cele mai bune.

CdI: Talentul si pasiunea pentru mirodenii s-au prins si de fiul dumneavoastra?

A.P.: Da, Michael a lucrat cu mine sapte ani. Acum conduce un restaurant foarte frumos in Milano, iar daca la 28 de ani face deja asta, cred ca este minunat. Sper sa ma depaseasca pentru ca pana la urma el va avea experienta mea plus experienta lui si este extrem de important.

">

"Meseria nu se fura, se invata. Furi numai efectul, cauza se invata”

CdI: Este important ca un bucatar pasionat de ceea ce face sa aiba idoli?

A.P.: Idol nu, dar persoane de la care sa invete, ori de la care sa se inspire, da. Eu am doi mari bucatari la care m-am uitat totdeauna cu admiratie, unul dintre ei fiind Auguste Escoffier. Sunt bucatari din secolele trecute, care au reusit sa puna bazele in bucataria pe care o facem noi astazi, alta decit cea in care bucatarii fac jonglerii inainte sa puna mana pe cratita.

CdI: Cum v-a facut primul bucatar cu care ati lucrat, maestrul italian Pippo Todini, sa descoperiti dragostea de bucatarie?

A.P.: Foarte simplu. Eu spalam vasele la restaurantul domniei lui, dar tot timpul ma uitam langa aragaz sa vad ce face, cum face, si el mi-a spus «uite, Antonio, cum sta treaba, eu stiu ca tu vii sa speli vase pentru ca trebuie sa iti platesti studiile, dar din moment ce esti aici, nu ai vrea sa inveti o meserie?» si eu am spus «da». Este omul care m-a invatat ca meseria nu se fura, se invata. Cea mai mare greseala pe care o faceti voi in Romania este cuvantul acesta, ca meseria se fura. Nu, daca tu furi o meserie, furi numai sfarsitul, adica numai efectul, dar nu furi cauza. Cauza se invata. Iti iese asa pentru ca proteinele se coaguleaza asa, pentru ca sosul cutare face altceva. Exista o gramada de lucruri in spate pe care trebuie sa le inveti.

 

“Eu dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier sunt un animal”

CdI: Aveti clienti care nu rezista nici macar o zi fara preparatele dvs?

A.P.: Am care daca vin si nu gasesc o anumita prajitura se supara foarte tare. Nu pot schimba nimic, aia trebuie sa fie, «am venit aici pentru ca vroiam prajitura aia, aia trebuia sa fie» si ma si bat cu o lingura de lemn.

CdI: Atmosfera din restaurantul dvs…

A.P.: Este una calda, de familie, unde trebuie sa te relaxezi. Cand sunt eu, este un pic mai vesela. Locatia in sine impune un pic de eleganta, sa vorbesti incet, dar eu fiind mai de la tara, cand intru incep « buna, hei» si il incalzesc imediat.

CdI: Sunteti un sef dur cu angajatii dvs?

A.P.: Foarte dur. Eu iti dau si camasa de pe mine, dar daca vad ca ma pacalesti si ma faci fraier, sunt un animal. Vad negru in fata ochilor. Pot sa spun ca o bucatareasa, care acum gateste in Barcelona, mi-a gresit ceva pe o farfurie. Si nu a vrut deloc sa recunoasca. Atata m-am suparat ca a vrut sa ma pacaleasca si sa nu spuna, ca am spart farfuria la picioarele ei. Dupa aia mi-a parut rau.

CdI: Cum va privesc spalatorii de vase din restaurantul dvs?

A.P.: Foarte bine mai ales ca eu sunt prieten de la bucatar sef, la ultimul sofer. Respectul nu se castiga prin ceea ce faci, ci prin felul in care faci ceea ce faci. Acum cativa ani spuneam ca daca eu eram un maturator de strada, strada mea era oricum cea mai curata.

 

“La mama si la surori te pui la masa si iti spun «astazi ti-am gatit asta». Ele au ramas tot cele mai bune”

CdI: Va place sa va gateasca doamna?

A.P.: Eu gatesc pentru ca ea , bucatareasa la un alt restaurant, nu are simtul masurii si pare ca gateste pentru o armata si atunci ma supara, iar de multe ori prefer eu sa fac o surpriza si sa gatesc. Fac asta cand nu suntem suparati. Dar 90 % din timpul nostru sunteti certati, si atunci nu gatim deloc.

CdI: Magia mirodeniilor v-a determinat sa faceti vreo nebunie romantica?

A.P.: Faceam des cu mult, mult timp in urma, dar acum sunt batran... Savoarea anumitor ierburi proaspete, coleandru, ghimbir, busuioc, ierburi si radacini, emana ceva si atunci cand le simti, poti face nebunii.

CdI: Ati reusit sa depasiti talentul mamei, al surorii sau al bunicilor?

A.P.: Nu. Mama, surorile au ceva in plus, au neobligatia de a fi standard. Nu au un client care asteapta de exemplu muschi de vita cu gongorzola. La mama si la surori te asezi la masa si iti spune: «astazi, ti-am gatit asta». De multe ori eu risc cu clientii mei si le spun: «astazi, v-am gatit asta», dar sunt unii care se uita la tine si spun «da’ eu nu vreau asta, eu vreau celalalta». Atunci e normal ca ele au ramas tot cele mai bune.

CdI: Talentul si pasiunea pentru mirodenii s-au prins si de fiul dumneavoastra?

A.P.: Da, Michael a lucrat cu mine sapte ani. Acum conduce un restaurant foarte frumos in Milano, iar daca la 28 de ani face deja asta, cred ca este minunat. Sper sa ma depaseasca pentru ca pana la urma el va avea experienta mea plus experienta lui si este extrem de important.

,

“Incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic...”

CdI:  Traiti precum gatiti - cu aceeasi “condimentare”?

A.P.: Aici e foarte trist pentru ca in ciuda faptului ca par o persoana foarte vesela, eu sunt un om extrem de singur. Nu prin alegerea mea, asa a fost viata. Cred ca imi duc in spate foarte multe greseli din viata pe care le-am facut si nu prea am lucruri care imi condimenteaza viata. Singurul lucru e ca incerc eu sa condimentez viata altora si atunci ma simt bine.

CdI: Doar atat?

A.P.: Cand ai o viata foarte, foarte incarcata cum am avut eu, o viata in care am mers cu 250 la ora in continuu, e dificil. Am facut de toate, chiar de toate. Scoala de corectie, un pic de puscarie, droguri, alcool, pe toate le-am incercat. Pentru asta cred ca am rabdare cu toti si ii inteleg pe toti. Trecand prin multe,chiar inveti foarte multe. Dar am facut multe greseli si imi e frica sa mai traiesc viata, sa nu cumva sa fac alta greseala. De asta probabil m-am concentrat foarte mult pe bucatarie, pentru ca asta e viata mea pana la urma.

CdI: Va face bine sa stati singur in bucatarie?

A.P.: Imi place sa fiu singur in bucatarie cand am de creat ceva, nu vreau lume care imi vorbeste, dar apoi ii chem pe toti sa guste. Este momentul meu de reculegere. In rest, de exemplu, de multe ori cand terminam emisiunea (n.r. - Danutz SRL) la Bucuresti, Dan ( n.r. - Bitman), producatoarele, fetele se duc sa manance la restaurant si toata lumea se cearta cu mine ca eu nu ma duc, ca prefer sa ma intorc la mine in apartament la Bucuresti, in Buftea, si sa imi gatesc ceva, sa mai citesc o carte, sa ma mai uit la un film la TV care imi place si sa mai visez asa…

CdI: Sunteti un visator?

A.P.: Am fost obisnuit asa in toata viata mea. Dupa ce am gresit prima casatorie mi-am dat seama ca nu sunt un om normal din punctul asta de vedere si atunci incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic. Trec de la momente in care dau maximum de dragoste si de atentie, la doua zile cand nu mai stii de mine pentru ca am fost ocupat cu altceva. Si atunci prefer sa nu mai lovesc pe nimeni, sa nu mai fac rau nimanui si sa stau linistit pe banca mea.

CdI: Ar fi simplu sa redeveniti “normal”?

A.P.: Nu e asa de usor sa spui «schimbati». Tinand cont ca eu sunt pe drumuri in lume din ’82, eu ma simt ca un fel de caine de strada. Daca ma opresc langa tine o zi si tu ma mangai, eu ma topesc, dar a doua zi ma scutur si spun «stai ca trebuie sa merg mai departe un pic». Pot sa ma intorc la tine, dar nu este asa de simplu, ar trebui tu sa fii exceptionala, sa ma intelegi si sa iti placa viata mea, dar pana acum am gasit o singura persoana careia ii placea viata mea si am pierdut-o acum multi, multi ani. Acum am alte bucurii. Bucuriile mele sunt cand vad un baiat ca a lucrat cu mine, ca a crescut… De exemplu a fost acum o saptamana ziua mea de nastere si am gasit pe Facebook 250 de «La multi ani!», din care 10 % erau fosti angajati ai mei sau colaboratori. Si in seara asta cand am intrat aici (n.r. - o cafenea) ma uitam la lume si ma bucuram.

CdI: Va place sa fiti observator…

A.P.: Da imi place foarte mult sa observ lumea. La un moment dat fiecare trage linie. Eu am tras linia si am spus: am facut multe greseli, dar am facut si multe lucruri bune. Este momentul sa ma retrag. Stai, acum vreau sa privesc lumea din privinta mea. Pentru ca ce se intampla: asta e lumea, daca tu esti aici in mijoc, nu-ti dai seama ce se intampla pentru ca esti in mijloc si vezi pana unde poate ochiul. Dar daca asta e lumea si tu stai deoparte si incepi sa te uiti, incepi sa observi altfel. Si mie imi place sa observ.

CdI: V-ati lasat prins in mrejele depresiei?

A.P.: Nu, nu. Nu am spus ca sunt deprimat. Da, eu cad si in depresie de multe ori. Dar in momentul asta nu sunt deprimat. Sa fiu singuratic a fost dintotdeauna un lucru de-al meu. Au trecut zile intregi fara sa vorbesc cu nimeni pentru ca de multe ori noi vorbim vorbe. Si prefer sa nu vorbesc vorbe si sa gandesc pentru un moment in care trebuie sa gandesc. Daca eu, italian fiind, am decis sa ajung ce am ajuns aici in Romania, ca ma plimb pe strada si lumea ma cheama si imi face cu mana si imi ofera cadouri, asta ce e? Ma plimbam pe strada aia (n.r. - Lapuseneanu) si este un magazin de anticariat mai sus. Si un anticar de acolo m-a chemat inauntru si mi-a daruit un album de poze de cum era strada aia acum 100 de ani. Si am stat de vorba putin cu lumea care era inauntru. Vrei o bucurie mai mare decat asta? Dar asta demonstreaza ca am lucrat bine. Asta demonstreaza ca nu am vorbit vorbe. Intelegi? 

 

“In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara”

 CdI: V-ati atins visul si v-ati oprit si din trait?

A.P.: Nu. Pentru ca sa-mi indeplinesc eu visul imi trebuie minimum zece vieti. Vroiam sa fiu aviator, pilot de curse  - am fost pilot, dar m-am rasturnat si s-a intrerupt cariera prea devreme - , inginer, arhitect, desenator de decoratii interioare, actor, cantaret... Zece vieti, minimum. In momentul in care iti indeplinesti visul esti mort. Visurile iti permit sa mergi inainte. In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara, iar eu inca nu am ajuns la asta. Ii multumesc lui Dumnezeu.

CdI: Daca ar fi posibil ca maine sa o luati de la capat, ce ati face?

A.P.: Cu totul altceva: sa invat cuminte la scoala, probabil sa nu chiulesc, sa nu fiu batut, sa nu fac scoala de corectie, n-as face nici puscarie, n-as sparge banci.

CdI: Cum ati ajuns la scoala de corectie?

A.P.: Spargeam banci cand eram minor. Insa din momentul in care am iesit, am certificatul penal (cazier) curat, nu am mai fost in stare sa ma apropii de un mar daca nu era al meu. A fost o experienta extraordinara. Dar n-as mai face tot chestiile astea. Probabil mi-as intemeia o familie cu o persoana pe care o iubesc si nu cu o persoana pe care cred ca o iubesc. Probabil m-as multumi cu mult mai putin decat mi-am dorit in viata asta si m-as bucura de niste chestii pe care le-am pierdut: am pierdut momentul cand pentru prima data fiica mea a zis tata, cand fiica mea a avut nevoie de mine, la 10 -11 ani, am pierdut momentul in care fiul meu avea nevoie de mine, am piedut momentul sa ma joc cat vroiam cu ei. M-am jucat, dar nu atat cat imi doream. As alege poate o viata mult mai normala din punctul de vedere al satisfactiilor profesionale, dar mult mai plina de bucurii sufletesti. Eu acum spun, nu stiu daca as face intr-adevar asa…

CdI: Regretati des?

A.P.: Regret multe. Cred ca singuratatea este determinata si de cauza asta. Noi de multe ori cautam foarte departe fericirea. Tarziu ne dam seama ca fericirea nu inseamna sa ai o masina puternica, un telefon de fita, fericirea nu e o gramada de chestii. Fericirea e o senzatie foarte scurta, care numai anumite situatii ti-o poate da. Poti sa fii fericit uitandu-te in ochii fiicei sau fiului, a persoanei pe care o iubesti si stand langa ea. Este un pic mai complicat, dar pentru asta cred ca as schimba foarte multe.

 

* Interviu realizat in colaborare cu Andreea Marosac, studenta anul II, Facultatea de Litere, Departamenul de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

" title="Stiri despre

“Incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic...”

CdI:  Traiti precum gatiti - cu aceeasi “condimentare”?

A.P.: Aici e foarte trist pentru ca in ciuda faptului ca par o persoana foarte vesela, eu sunt un om extrem de singur. Nu prin alegerea mea, asa a fost viata. Cred ca imi duc in spate foarte multe greseli din viata pe care le-am facut si nu prea am lucruri care imi condimenteaza viata. Singurul lucru e ca incerc eu sa condimentez viata altora si atunci ma simt bine.

CdI: Doar atat?

A.P.: Cand ai o viata foarte, foarte incarcata cum am avut eu, o viata in care am mers cu 250 la ora in continuu, e dificil. Am facut de toate, chiar de toate. Scoala de corectie, un pic de puscarie, droguri, alcool, pe toate le-am incercat. Pentru asta cred ca am rabdare cu toti si ii inteleg pe toti. Trecand prin multe,chiar inveti foarte multe. Dar am facut multe greseli si imi e frica sa mai traiesc viata, sa nu cumva sa fac alta greseala. De asta probabil m-am concentrat foarte mult pe bucatarie, pentru ca asta e viata mea pana la urma.

CdI: Va face bine sa stati singur in bucatarie?

A.P.: Imi place sa fiu singur in bucatarie cand am de creat ceva, nu vreau lume care imi vorbeste, dar apoi ii chem pe toti sa guste. Este momentul meu de reculegere. In rest, de exemplu, de multe ori cand terminam emisiunea (n.r. - Danutz SRL) la Bucuresti, Dan ( n.r. - Bitman), producatoarele, fetele se duc sa manance la restaurant si toata lumea se cearta cu mine ca eu nu ma duc, ca prefer sa ma intorc la mine in apartament la Bucuresti, in Buftea, si sa imi gatesc ceva, sa mai citesc o carte, sa ma mai uit la un film la TV care imi place si sa mai visez asa…

CdI: Sunteti un visator?

A.P.: Am fost obisnuit asa in toata viata mea. Dupa ce am gresit prima casatorie mi-am dat seama ca nu sunt un om normal din punctul asta de vedere si atunci incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic. Trec de la momente in care dau maximum de dragoste si de atentie, la doua zile cand nu mai stii de mine pentru ca am fost ocupat cu altceva. Si atunci prefer sa nu mai lovesc pe nimeni, sa nu mai fac rau nimanui si sa stau linistit pe banca mea.

CdI: Ar fi simplu sa redeveniti “normal”?

A.P.: Nu e asa de usor sa spui «schimbati». Tinand cont ca eu sunt pe drumuri in lume din ’82, eu ma simt ca un fel de caine de strada. Daca ma opresc langa tine o zi si tu ma mangai, eu ma topesc, dar a doua zi ma scutur si spun «stai ca trebuie sa merg mai departe un pic». Pot sa ma intorc la tine, dar nu este asa de simplu, ar trebui tu sa fii exceptionala, sa ma intelegi si sa iti placa viata mea, dar pana acum am gasit o singura persoana careia ii placea viata mea si am pierdut-o acum multi, multi ani. Acum am alte bucurii. Bucuriile mele sunt cand vad un baiat ca a lucrat cu mine, ca a crescut… De exemplu a fost acum o saptamana ziua mea de nastere si am gasit pe Facebook 250 de «La multi ani!», din care 10 % erau fosti angajati ai mei sau colaboratori. Si in seara asta cand am intrat aici (n.r. - o cafenea) ma uitam la lume si ma bucuram.

CdI: Va place sa fiti observator…

A.P.: Da imi place foarte mult sa observ lumea. La un moment dat fiecare trage linie. Eu am tras linia si am spus: am facut multe greseli, dar am facut si multe lucruri bune. Este momentul sa ma retrag. Stai, acum vreau sa privesc lumea din privinta mea. Pentru ca ce se intampla: asta e lumea, daca tu esti aici in mijoc, nu-ti dai seama ce se intampla pentru ca esti in mijloc si vezi pana unde poate ochiul. Dar daca asta e lumea si tu stai deoparte si incepi sa te uiti, incepi sa observi altfel. Si mie imi place sa observ.

CdI: V-ati lasat prins in mrejele depresiei?

A.P.: Nu, nu. Nu am spus ca sunt deprimat. Da, eu cad si in depresie de multe ori. Dar in momentul asta nu sunt deprimat. Sa fiu singuratic a fost dintotdeauna un lucru de-al meu. Au trecut zile intregi fara sa vorbesc cu nimeni pentru ca de multe ori noi vorbim vorbe. Si prefer sa nu vorbesc vorbe si sa gandesc pentru un moment in care trebuie sa gandesc. Daca eu, italian fiind, am decis sa ajung ce am ajuns aici in Romania, ca ma plimb pe strada si lumea ma cheama si imi face cu mana si imi ofera cadouri, asta ce e? Ma plimbam pe strada aia (n.r. - Lapuseneanu) si este un magazin de anticariat mai sus. Si un anticar de acolo m-a chemat inauntru si mi-a daruit un album de poze de cum era strada aia acum 100 de ani. Si am stat de vorba putin cu lumea care era inauntru. Vrei o bucurie mai mare decat asta? Dar asta demonstreaza ca am lucrat bine. Asta demonstreaza ca nu am vorbit vorbe. Intelegi? 

 

“In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara”

 CdI: V-ati atins visul si v-ati oprit si din trait?

A.P.: Nu. Pentru ca sa-mi indeplinesc eu visul imi trebuie minimum zece vieti. Vroiam sa fiu aviator, pilot de curse  - am fost pilot, dar m-am rasturnat si s-a intrerupt cariera prea devreme - , inginer, arhitect, desenator de decoratii interioare, actor, cantaret... Zece vieti, minimum. In momentul in care iti indeplinesti visul esti mort. Visurile iti permit sa mergi inainte. In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara, iar eu inca nu am ajuns la asta. Ii multumesc lui Dumnezeu.

CdI: Daca ar fi posibil ca maine sa o luati de la capat, ce ati face?

A.P.: Cu totul altceva: sa invat cuminte la scoala, probabil sa nu chiulesc, sa nu fiu batut, sa nu fac scoala de corectie, n-as face nici puscarie, n-as sparge banci.

CdI: Cum ati ajuns la scoala de corectie?

A.P.: Spargeam banci cand eram minor. Insa din momentul in care am iesit, am certificatul penal (cazier) curat, nu am mai fost in stare sa ma apropii de un mar daca nu era al meu. A fost o experienta extraordinara. Dar n-as mai face tot chestiile astea. Probabil mi-as intemeia o familie cu o persoana pe care o iubesc si nu cu o persoana pe care cred ca o iubesc. Probabil m-as multumi cu mult mai putin decat mi-am dorit in viata asta si m-as bucura de niste chestii pe care le-am pierdut: am pierdut momentul cand pentru prima data fiica mea a zis tata, cand fiica mea a avut nevoie de mine, la 10 -11 ani, am pierdut momentul in care fiul meu avea nevoie de mine, am piedut momentul sa ma joc cat vroiam cu ei. M-am jucat, dar nu atat cat imi doream. As alege poate o viata mult mai normala din punctul de vedere al satisfactiilor profesionale, dar mult mai plina de bucurii sufletesti. Eu acum spun, nu stiu daca as face intr-adevar asa…

CdI: Regretati des?

A.P.: Regret multe. Cred ca singuratatea este determinata si de cauza asta. Noi de multe ori cautam foarte departe fericirea. Tarziu ne dam seama ca fericirea nu inseamna sa ai o masina puternica, un telefon de fita, fericirea nu e o gramada de chestii. Fericirea e o senzatie foarte scurta, care numai anumite situatii ti-o poate da. Poti sa fii fericit uitandu-te in ochii fiicei sau fiului, a persoanei pe care o iubesti si stand langa ea. Este un pic mai complicat, dar pentru asta cred ca as schimba foarte multe.

 

* Interviu realizat in colaborare cu Andreea Marosac, studenta anul II, Facultatea de Litere, Departamenul de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

">

“Incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic...”

CdI:  Traiti precum gatiti - cu aceeasi “condimentare”?

A.P.: Aici e foarte trist pentru ca in ciuda faptului ca par o persoana foarte vesela, eu sunt un om extrem de singur. Nu prin alegerea mea, asa a fost viata. Cred ca imi duc in spate foarte multe greseli din viata pe care le-am facut si nu prea am lucruri care imi condimenteaza viata. Singurul lucru e ca incerc eu sa condimentez viata altora si atunci ma simt bine.

CdI: Doar atat?

A.P.: Cand ai o viata foarte, foarte incarcata cum am avut eu, o viata in care am mers cu 250 la ora in continuu, e dificil. Am facut de toate, chiar de toate. Scoala de corectie, un pic de puscarie, droguri, alcool, pe toate le-am incercat. Pentru asta cred ca am rabdare cu toti si ii inteleg pe toti. Trecand prin multe,chiar inveti foarte multe. Dar am facut multe greseli si imi e frica sa mai traiesc viata, sa nu cumva sa fac alta greseala. De asta probabil m-am concentrat foarte mult pe bucatarie, pentru ca asta e viata mea pana la urma.

CdI: Va face bine sa stati singur in bucatarie?

A.P.: Imi place sa fiu singur in bucatarie cand am de creat ceva, nu vreau lume care imi vorbeste, dar apoi ii chem pe toti sa guste. Este momentul meu de reculegere. In rest, de exemplu, de multe ori cand terminam emisiunea (n.r. - Danutz SRL) la Bucuresti, Dan ( n.r. - Bitman), producatoarele, fetele se duc sa manance la restaurant si toata lumea se cearta cu mine ca eu nu ma duc, ca prefer sa ma intorc la mine in apartament la Bucuresti, in Buftea, si sa imi gatesc ceva, sa mai citesc o carte, sa ma mai uit la un film la TV care imi place si sa mai visez asa…

CdI: Sunteti un visator?

A.P.: Am fost obisnuit asa in toata viata mea. Dupa ce am gresit prima casatorie mi-am dat seama ca nu sunt un om normal din punctul asta de vedere si atunci incet, incet am inceput sa fiu un lup singuratic. Trec de la momente in care dau maximum de dragoste si de atentie, la doua zile cand nu mai stii de mine pentru ca am fost ocupat cu altceva. Si atunci prefer sa nu mai lovesc pe nimeni, sa nu mai fac rau nimanui si sa stau linistit pe banca mea.

CdI: Ar fi simplu sa redeveniti “normal”?

A.P.: Nu e asa de usor sa spui «schimbati». Tinand cont ca eu sunt pe drumuri in lume din ’82, eu ma simt ca un fel de caine de strada. Daca ma opresc langa tine o zi si tu ma mangai, eu ma topesc, dar a doua zi ma scutur si spun «stai ca trebuie sa merg mai departe un pic». Pot sa ma intorc la tine, dar nu este asa de simplu, ar trebui tu sa fii exceptionala, sa ma intelegi si sa iti placa viata mea, dar pana acum am gasit o singura persoana careia ii placea viata mea si am pierdut-o acum multi, multi ani. Acum am alte bucurii. Bucuriile mele sunt cand vad un baiat ca a lucrat cu mine, ca a crescut… De exemplu a fost acum o saptamana ziua mea de nastere si am gasit pe Facebook 250 de «La multi ani!», din care 10 % erau fosti angajati ai mei sau colaboratori. Si in seara asta cand am intrat aici (n.r. - o cafenea) ma uitam la lume si ma bucuram.

CdI: Va place sa fiti observator…

A.P.: Da imi place foarte mult sa observ lumea. La un moment dat fiecare trage linie. Eu am tras linia si am spus: am facut multe greseli, dar am facut si multe lucruri bune. Este momentul sa ma retrag. Stai, acum vreau sa privesc lumea din privinta mea. Pentru ca ce se intampla: asta e lumea, daca tu esti aici in mijoc, nu-ti dai seama ce se intampla pentru ca esti in mijloc si vezi pana unde poate ochiul. Dar daca asta e lumea si tu stai deoparte si incepi sa te uiti, incepi sa observi altfel. Si mie imi place sa observ.

CdI: V-ati lasat prins in mrejele depresiei?

A.P.: Nu, nu. Nu am spus ca sunt deprimat. Da, eu cad si in depresie de multe ori. Dar in momentul asta nu sunt deprimat. Sa fiu singuratic a fost dintotdeauna un lucru de-al meu. Au trecut zile intregi fara sa vorbesc cu nimeni pentru ca de multe ori noi vorbim vorbe. Si prefer sa nu vorbesc vorbe si sa gandesc pentru un moment in care trebuie sa gandesc. Daca eu, italian fiind, am decis sa ajung ce am ajuns aici in Romania, ca ma plimb pe strada si lumea ma cheama si imi face cu mana si imi ofera cadouri, asta ce e? Ma plimbam pe strada aia (n.r. - Lapuseneanu) si este un magazin de anticariat mai sus. Si un anticar de acolo m-a chemat inauntru si mi-a daruit un album de poze de cum era strada aia acum 100 de ani. Si am stat de vorba putin cu lumea care era inauntru. Vrei o bucurie mai mare decat asta? Dar asta demonstreaza ca am lucrat bine. Asta demonstreaza ca nu am vorbit vorbe. Intelegi? 

 

“In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara”

 CdI: V-ati atins visul si v-ati oprit si din trait?

A.P.: Nu. Pentru ca sa-mi indeplinesc eu visul imi trebuie minimum zece vieti. Vroiam sa fiu aviator, pilot de curse  - am fost pilot, dar m-am rasturnat si s-a intrerupt cariera prea devreme - , inginer, arhitect, desenator de decoratii interioare, actor, cantaret... Zece vieti, minimum. In momentul in care iti indeplinesti visul esti mort. Visurile iti permit sa mergi inainte. In ziua in care nu mai visezi esti un mort care asteapta sa moara, iar eu inca nu am ajuns la asta. Ii multumesc lui Dumnezeu.

CdI: Daca ar fi posibil ca maine sa o luati de la capat, ce ati face?

A.P.: Cu totul altceva: sa invat cuminte la scoala, probabil sa nu chiulesc, sa nu fiu batut, sa nu fac scoala de corectie, n-as face nici puscarie, n-as sparge banci.

CdI: Cum ati ajuns la scoala de corectie?

A.P.: Spargeam banci cand eram minor. Insa din momentul in care am iesit, am certificatul penal (cazier) curat, nu am mai fost in stare sa ma apropii de un mar daca nu era al meu. A fost o experienta extraordinara. Dar n-as mai face tot chestiile astea. Probabil mi-as intemeia o familie cu o persoana pe care o iubesc si nu cu o persoana pe care cred ca o iubesc. Probabil m-as multumi cu mult mai putin decat mi-am dorit in viata asta si m-as bucura de niste chestii pe care le-am pierdut: am pierdut momentul cand pentru prima data fiica mea a zis tata, cand fiica mea a avut nevoie de mine, la 10 -11 ani, am pierdut momentul in care fiul meu avea nevoie de mine, am piedut momentul sa ma joc cat vroiam cu ei. M-am jucat, dar nu atat cat imi doream. As alege poate o viata mult mai normala din punctul de vedere al satisfactiilor profesionale, dar mult mai plina de bucurii sufletesti. Eu acum spun, nu stiu daca as face intr-adevar asa…

CdI: Regretati des?

A.P.: Regret multe. Cred ca singuratatea este determinata si de cauza asta. Noi de multe ori cautam foarte departe fericirea. Tarziu ne dam seama ca fericirea nu inseamna sa ai o masina puternica, un telefon de fita, fericirea nu e o gramada de chestii. Fericirea e o senzatie foarte scurta, care numai anumite situatii ti-o poate da. Poti sa fii fericit uitandu-te in ochii fiicei sau fiului, a persoanei pe care o iubesti si stand langa ea. Este un pic mai complicat, dar pentru asta cred ca as schimba foarte multe.

 

* Interviu realizat in colaborare cu Andreea Marosac, studenta anul II, Facultatea de Litere, Departamenul de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

Urmareste CronicadeIasi pe FACEBOOK!
 
Comentarii (3)  
Doina Aposru,  03.03.2012 13:18

Omul in viata face multe si bune si rele. Toate trec si ne raman doar amintirile, unele placute, altele mai putn placute, dar asta-i viata si mergem inainte. Eu, zic ca a fost pacat ca te-ai lasat de muzica, da si ce faci acum faci foarte bine, am facut multe din retetele tale s sunt foarte bune. Un intervu, interesant care mi-a placut si ma bucur ca te cunoastem mai bine. Daca voi ajunge in Timisoara, fi sigur ca voi veni la restsurantul tau. Ne vedem duminica la Danut. Toate cele bune si sa auzim numai de bine. Pa. Doina

   
elena,  23.01.2012 18:08

Tanti saluti dal Italia

   
Carmen,  07.06.2011 11:44

Un adevarat artist culinar! Felicitari pentru interviu

   
Comentariul tau:
 

Toate campurile sunt obligatorii